Andrei l-a întrerupt. „Ți se pare amuzant să o umilești?” Vocea lui era joasă, dar periculoasă. Toți au rămas fără suflare. Până și DJ-ul a înghețat în spatele pupitrului.

Rareș a clipit des, cu gura întredeschisă, parcă abia acum realizând ce făcuse. Dar nu a apucat să mai spună nimic. Andrei a ajuns în fața lui, l-a prins de gulerul sacoului și l-a tras spre el. Nu l-a lovit. Nici n-a ridicat tonul. Doar l-a privit în ochi, cu o ură tăcută care spunea mai mult decât o mie de cuvinte.

„Dacă nu-ți respecți soția nici în ziua nunții, atunci nu meriți să ai una,” i-a spus, lăsându-l brusc din strânsoare.

Rareș a căzut un pas înapoi, palid. Eu încă aveam frișcă în păr, iar rochia îmi era pătată cu cremă de unt și ciocolată. Stăteam acolo, cu ochii în lacrimi, în mijlocul ringului de dans, iar în jurul meu erau zeci de fețe — unele oripilate, altele curioase, dar niciuna zâmbitoare.

Mi-am mușcat buza, am inspirat adânc și mi-am adunat toată demnitatea care îmi mai rămăsese. Mi-am dat jos voalul, l-am lăsat să cadă pe podea și m-am uitat la Rareș. „Glumele tale nu mai au ce căuta în viața mea,” i-am spus clar, calm, dar cu o durere tăioasă în voce. „Suntem căsătoriți de zece minute și deja ai reușit să mă faci să regret.”

Am ieșit din sală, lăsând în urmă rumoarea invitaților și un soț care nu mai știa dacă să râdă sau să-și ceară scuze. Afară era răcoare, aerul serii mi-a înțepat obrajii lipicioși. Am tras adânc în piept și m-am sprijinit de balustrada terasei. Tremuram, dar nu de frig. De furie. De umilință. De rușinea pe care o simțeam față de mine, că nu văzusem semnele dinainte.

Nu știu cât timp am stat acolo. A apărut Andrei cu o batistă și o sticlă de apă. Mi-a întins-o fără să spună nimic. Am luat-o și m-am șters pe față, simțindu-mă ca o fetiță care plângea pentru că și-a stricat rochia de păpuși, nu ca o femeie care tocmai fusese trădată în cel mai important moment al vieții ei.

„Vrei să plecăm?” m-a întrebat, tot pe tonul acela cald, protector, pe care îl au doar frații care ți-au ținut loc de tată.

„Da. Dar nu singură.”

Am intrat din nou în sală, m-am dus direct la masă, am apucat geanta și mi-am luat telefonul. Mama și tata erau palizi. Mama plângea în batistă, iar tata, rigid, cu pumnii strânși în poală. Nu le-am spus nimic. Nu era momentul pentru explicații.

Rareș stătea acum singur la masa noastră, cu o bere în față, în timp ce cavalerii de onoare murmurau între ei. M-a văzut apropiindu-mă și a sărit în picioare.

„Iubito, hai să vorbim, te rog… Nu a fost decât o glumă, uite, toți ăștia fac la nunți—”

„Nu toți lovesc în respectul celuilalt ca să se simtă ei amuzanți,” i-am tăiat vorba.

El s-a uitat în jur, dar nimeni nu-i sărea în apărare. Nici măcar nașii. Chiar și nașa își ferea privirea.

„Mi-ai spus că mă iubești,” am zis încet, „dar dragostea nu face așa ceva. Asta a fost un spectacol de prost gust și nu vreau să fiu personajul principal în viața unui om căruia i se pare ok să-și umilească soția pentru aplauze.”

„Ce vrei să spui? Că vrei să divorțăm acum?” a zis, ridicând vocea.

Am făcut un pas spre el și, uitându-mă direct în ochii lui, am rostit: „Da.”

Un murmur a străbătut sala. A fost ca o explozie de șoc. Dar n-am avut timp să stau pe gânduri. Am ieșit pe ușa principală cu fratele meu lângă mine, cu rochia murdară și părul vraiște, dar cu spatele drept.

Am ajuns acasă în liniște. Nu am scos un cuvânt pe drum. Când am intrat în apartamentul nostru — apartamentul pe care îl mobilasem cu atâta drag și speranță pentru „noua viață” — am început să strâng. Rochia a fost prima care a căzut pe jos. Apoi florile de pe masă, pozele de pe frigider, cadourile de nuntă deja desfăcute. Într-o oră, am pus tot ce era al meu într-o valiză și am ieșit. L-am blocat pe Rareș. Nu am mai vrut explicații. Ce puteam înțelege mai mult decât arătase deja?

Zilele ce au urmat au fost grele. Mă trezeam plângând și adormeam întrebându-mă ce-a fost în capul meu. De ce n-am văzut cine era Rareș cu adevărat? De ce nu l-am ascultat pe Andrei când mi-a spus, cu luni înainte, că ceva nu e în regulă la el? Sau pe prietena mea cea mai bună, care a simțit mereu că Rareș e un om care iubește doar când îl vezi, dar nu când ești cu el?

Mi-a fost greu să merg la muncă. Colegii aflaseră ce se întâmplase — cumva, totul devenise viral. Cineva filmase scena cu tortul și o postase pe TikTok. Comentarii, glume, empatie, dar și judecată. „A meritat dacă a rămas cu el,” scria cineva. Dar n-am rămas. Am ieșit din iad la timp, chiar dacă focul mi-a ars speranțele.

Trei luni mai târziu, procesul de anulare a căsătoriei era încheiat. Mi-am schimbat și numele de familie înapoi. M-am mutat într-un alt apartament, într-un cartier liniștit, și am început din nou. Singură, dar liberă.

Într-o sâmbătă dimineață, când beam cafea în balcon, am primit un plic. Fără expeditor. L-am desfăcut, iar înăuntru era o poză cu Rareș, îmbrăcat modest, servind la o terasă. În spate, un bilet scris de mână: „A pierdut ce avea mai bun din el. Tu ai câștigat.”

Nu știu cine mi-a trimis-o. Poate Elena, cumnata mea. Poate o prietenă comună. Dar am zâmbit. Nu cu satisfacție, ci cu eliberare.

Astăzi, mă uit înapoi și știu că ziua nunții mele chiar a fost cea mai importantă din viața mea — nu pentru că am spus „da,” ci pentru că am avut curajul să spun „nu” atunci când conta cel mai mult. Am învățat că iubirea nu înseamnă glume proaste, umilință sau aparențe. Iubirea înseamnă respect, grijă, și mai ales, siguranța că atunci când ești vulnerabil, celălalt te ține, nu te împinge în tort.

Și poate că nu știu încă dacă voi mai iubi din nou. Dar știu sigur că nu voi mai accepta firimituri în loc de dragoste. Iar data viitoare când voi purta alb, o voi face nu pentru cineva care „mă cere,” ci pentru cineva care mă merită.