După câteva luni, am decis să ne întâlnim. La o cafenea mică, pe malul lacului, a venit spre mine într-un palton bleu deschis. Și exact așa, cei patruzeci de ani s-au topit.

Am vorbit ore întregi, am râs, ne-am amintit, ne-am vindecat puțin câte puțin. Și într-o seară, cu blândețe, am întrebat-o: „Lidia… dacă n-ar mai trebui să fim singuri?” O lună mai târziu — ne-am căsătorit.

Dar în noaptea nunții noastre, când am ajutat-o să-și descheie rochia… m-am oprit în loc pentru că, pe spatele ei, am văzut o cicatrice lungă, adâncă, veche, care îi străbătea omoplatul drept și cobora în spirală până aproape de talie. Am înghețat. Nu era genul de rană de la o operație sau un accident banal.

Era o urmă veche, dureroasă, care nu avea ce căuta pe trupul unei femei ca Lidia. Ea m-a simțit că mă opresc și s-a întors încet, trăgând ușor rochia peste umeri, ca și cum s-ar fi rușinat.

— Mihai… te rog… să nu spui nimic. Nu în noaptea asta.

Dar nu puteam tăcea. Nu din curiozitate, ci pentru că o iubesc. Și când iubești pe cineva după atâta timp, nu mai vrei să existe umbre între voi.

— Ce s-a întâmplat, Lidia?

Ea s-a așezat încet pe marginea patului, iar eu lângă ea. Nu a vorbit imediat. Și-a pus palmele în poală și le-a privit o vreme, ca și cum ar fi căutat acolo răspunsurile.

— Mihai… sunt lucruri pe care nu le-am spus nimănui. Nici măcar lui Dan, soțul meu. Nu pentru că n-aș fi avut încredere, ci pentru că… am vrut să cred că am îngropat totul. Dar se pare că trecutul nu moare. Doar se preface că doarme.

Mi-a spus că, după ce s-au mutat în Timișoara, viața ei s-a schimbat radical. Tatăl ei, care fusese mereu sever, a devenit de-a dreptul violent. Era mereu nervos, bea des, și orice pretext era bun pentru a răbufni. O bătea pe ea și pe mama ei cu o furie oarbă. Într-o seară, când avea doar 17 ani, a încercat să fugă de acasă. Tatăl ei a prins-o la ușă, a trântit-o de perete și a lovit-o cu cureaua cu cataramă de metal. Atunci a rămas cu cicatricea. A ajuns la spital, iar acolo medicii au întrebat, dar ea a mințit. A spus că a căzut pe scări. Mama ei a plâns, dar a confirmat. Frica e o închisoare fără gratii.

După ce a împlinit 18 ani, a plecat. A fugit din oraș, a rupt legăturile. N-a mai vorbit niciodată cu tatăl ei. A încercat să-și construiască o viață. S-a căsătorit cu Dan, un bărbat blând și calm, care i-a oferit pace. Dar rana aceea, de pe spate și din suflet, a rămas.

— Am crezut că pot s-o uit, Mihai. Dar uite… în noaptea asta, în noaptea în care trebuia să fiu cea mai fericită, ea încă mă doare.

Am strâns-o în brațe, cu grijă, ca pe ceva fragil, de preț. N-am spus nimic. Ce cuvinte pot șterge patruzeci de ani de durere?

Am adormit ținând-o de mână, iar dimineața, am știut că n-am făcut doar un pas spre o nouă viață, ci și spre o nouă bătălie — una împotriva trecutului, a umbrelor, a tot ce o făcuse să tremure noaptea.

Zilele ce-au urmat au fost ciudat de intense. Ne-am mutat împreună în casa mea. Am păstrat balansoarul Cameliei, dar am pus lângă el un al doilea. Acum stăteam amândoi și beam cafeaua în liniște. Lidia a început să redecoreze încet. A schimbat perdelele, a adus ghivece cu flori, a pus poze pe pereți. Casa a prins din nou viață. Dar seara, uneori, o prindeam uitându-se pe geam, cu ochii goi. Atunci mă ridicam, mergeam lângă ea și o strângeam de mână.

Într-o duminică, după ce ne-am întors de la biserică, Lidia m-a privit și a spus:

— Mihai, vreau să mergem la Timișoara.

Am simțit un nod în stomac.

— Ești sigură?

— Da. Vreau să mă întorc în casa copilăriei mele. Să mă uit în ochii monstrului care m-a bântuit atâta timp. Să închid cercul.

Am pornit luni dimineață. Drumul a fost tăcut, cu pauze rare, ca un marș spre un destin care ne chema. Lidia stătea dreaptă, cu privirea pierdută printre câmpuri. Ajunși în oraș, a cerut să mergem direct în cartierul vechi. Casa era încă acolo — o ruină de culoare spălăcită, cu obloanele lăsate și gardul ruginit.

A bătut la poartă. A ieșit o femeie în vârstă, slabă, cu o basma neagră pe cap. Lidia a înghețat.

— Ești… Maria? a întrebat ea.

Femeia a clipit des și s-a sprijinit de tocul ușii.

— Lidia… Doamne, fetița mea…

Era sora tatălui ei. I-a spus că el murise de ani buni, singur, bolnav, într-un spital de psihiatrie. Ultimii ani nu mai vorbea cu nimeni, doar murmura numele fiicei lui. Lidia a lăcrimat. Nu pentru el. Ci pentru fata care fusese forțată să fugă.

Au intrat în curte. Casa mirosea a vechi, a praf și a tăcere. În camera ei, pe perete, era încă prinsă o fotografie de-a ei, înrămată stângaci. A luat-o cu mâinile tremurânde și a spus:

— Aici se încheie totul.

Am plecat spre București seara, iar în mașină, Lidia a adormit cu capul pe umărul meu. Era altfel. Mai ușoară. Ca și cum o parte din ea fusese eliberată.

Timpul a trecut. Și odată cu el, am învățat împreună că iubirea târzie nu e mai puțin intensă. Ba dimpotrivă — e mai conștientă, mai profundă, mai plină de înțelesuri. Fiecare dimineață era un dar. Fiecare seară, un miracol. Când dansam în sufragerie pe muzica lui Dan Spătaru, râdeam ca doi adolescenți. Și uneori, Lidia îmi șoptea:

— Cine-ar fi crezut, Mihai, că după atâția ani… tu aveai să-mi închizi rana?

Iar eu îi răspundeam, simplu:

— Pentru că te-am iubit mereu. Doar că atunci eram prea tineri să înțelegem ce înseamnă să nu lași pe cineva să plece.

Și acum, când scriu aceste rânduri, ea doarme liniștită lângă mine. Iar cicatricea aceea, deși încă acolo, nu mai doare. Pentru că iubirea adevărată nu șterge trecutul. Dar îl face suportabil. Îl îmblânzește. Îl transformă în poveste.

Iar povestea noastră… deși a început cu o rană… se termină cu vindecare.