În noaptea aceea, în mica cameră de motel pe care ne-o puteam permite, în timp ce Maria dormea, eu stăteam cu ochii în tavan. Mama reușise, în sfârșit, ceea ce și-a dorit dintotdeauna — să mă alunge definitiv.

Dar ceva în mine s-a schimbat atunci, tăcut, ca un zăvor care se deschide invers. Nu știam încă, dar nu era sfârșitul. Era începutul a ceva ce niciuna dintre ele nu avea să vadă venind.

Am petrecut următoarele două zile încercând să găsesc un loc unde să stăm, măcar temporar. Motelul era rece, umed, și mirosea a mucegai vechi. Maria tușea tot mai des, iar ochii ei, altădată plini de viață, păreau acum umbriți de o tristețe care nu-și avea locul în sufletul unui copil de unsprezece ani.

La muncă, abia mă puteam concentra. Colegii mă priveau cu compasiune, dar nu îndrăzneau să întrebe nimic. Când mă uitam în oglindă în baia secției, nici nu mă mai recunoșteam. Eram palidă, cu cearcăne adânci și o expresie de gol sufletesc.

În dimineața celei de-a treia zile, am găsit în fața camerei noastre o scrisoare într-un plic galben pal, îndoit pe la colțuri, dar scris de mână cu litere drepte și ferme. Am crezut inițial că e de la recepție, vreo notificare sau factură. Dar când am deschis plicul, mâinile mi-au început să tremure.

Scrisoarea era de la tatăl meu:

„Elena,
Dacă citești aceste rânduri, înseamnă că mama ta a făcut ceea ce m-am temut întotdeauna că va face. Îți scriu pentru că știu că nu am fost prezent.

Am plecat când erai mică, și nu pentru că nu te-am iubit, ci pentru că Mariana m-a îndepărtat, așa cum a făcut cu toți cei care n-au fost de partea ei. Dar n-am încetat niciodată să te urmăresc de la distanță. Și nu, nu metaforic. Sunt în viață, și locuiesc de ani buni în Sinaia.

Mi s-a spus de curând că Mariana plănuiește să vândă casa. Casa în care tu și Maria locuiați. Casa pe care am construit-o eu, cu mâinile mele, și care nu îi aparține în totalitate.

Există un testament pe care l-am semnat înainte de divorț, în care ți-am lăsat partea mea — jumătate din acea casă. Ea nu știe că eu am revenit în țară anul trecut, nici că am refăcut actele împreună cu notarul din Ploiești. În plicul acesta vei găsi o copie.

Dacă simți că a venit timpul să-ți iei viața în mâini și să nu mai accepți umilințele, sună-mă.
Te aștept,
Tatăl tău, Victor”

Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare. Scrisoarea asta era mai mult decât o surpriză. Era o armă. O șansă de a întoarce totul. Dar și o rană veche, care, brusc, pulsa din nou. Aveam atâtea întrebări… De ce n-a luptat pentru mine? De ce acum? De ce Maria trebuia să sufere pentru războaiele neterminate ale generațiilor trecute?

— Mamă? a murmurat Maria, trezindu-se.

Am ascuns scrisoarea sub pernă și i-am zâmbit.

— E timpul să mergem, iubita mea. Nu mai stăm aici.

Am urcat în trenul spre Sinaia cu o plasă cu câteva haine, rucsacul Mariei și o inimă plină de ghemotoace de frică și speranță. Pe drum, Maria se uita pe geam, iar eu repetam în minte ce aveam să-i spun tatălui meu. Dar când l-am văzut așteptând pe peron, cu un zâmbet obosit și o pălărie veche, totul s-a prăbușit în mine. Am izbucnit în plâns și l-am îmbrățișat fără cuvinte.

Victor ne-a primit în casa lui modestă, dar caldă. Mi-a arătat actele, originalele, și m-a dus la notarul care cunoștea deja tot contextul. Mi-a spus cu voce joasă:

— Mariana crede că nimeni n-o poate opri. Dar legea e de partea ta.

Am luat o decizie care nu m-a lăsat să dorm multe nopți. M-am întors în București, înarmat cu actele și demnitatea pe care mi-o recăpătasem. Am bătut la ușa casei mamei, iar când mi-a deschis, cu aceeași privire tăioasă și un halat de mătase roșu, i-am spus direct:

— Nu ai niciun drept să o vinzi. Niciun drept să o dai afară pe Maria. Actele astea spun altceva.

S-a înroșit la față și a râs scurt:

— Ce acte? Ce prostii mai debitezi?

Am scos dosarul și l-am pus pe masa din bucătărie. Bianca s-a apropiat, s-a uitat și a început să tremure.

— Mamă… cred că ar trebui să citim…

Mariana a smuls dosarul și l-a aruncat în perete.

— A revenit Victor, nu? Așa-i? Știam eu că n-o să stea ascuns o viață.

— Și a venit să-și repare greșelile. Ceva ce tu n-ai încercat niciodată să faci, i-am spus eu, cu o voce pe care n-o recunoșteam.

— Ieși afară din casa mea, Elena!

— Casa noastră. Am drept legal asupra ei și o să lupt până la capăt.

A fost prima dată în viață când am văzut-o pe mama ezitând. Nu pentru că nu mai avea putere. Ci pentru că știa că pierduse controlul. Am plecat din acea casă cu inima bubuind. Urma o bătălie lungă, dar nu mai eram singură. Aveam dreptatea, actele, și mai ales, pe Maria.

Am închiriat un apartament mic în Sinaia și am început demersurile legale. Avocatul m-a încurajat. Mariana a încercat să conteste, dar documentele erau clare. Tribunalul a decis împărțirea clară a proprietății și obligativitatea ca Mariana să restituie suma din chiria încasată ilegal după izgonirea noastră.

Nu ne-am întors în acea casă. Am vândut partea noastră și cu banii am cumpărat un apartament luminos, cu ferestre mari și un balcon cu flori. Maria mergea acum la o școală din Sinaia, unde se simțea apreciată, iar eu am fost transferată la spitalul din oraș.

Într-o seară, pe bancă, în fața blocului, Maria m-a întrebat:

— Mamă… tu o mai iubești pe bunica?

Am oftat. N-am vrut să mint.

— Nu mai știu ce simt pentru ea, iubita mea. Dar știu ce simt pentru tine. Și pentru tatăl meu. Așa că uneori, oamenii răi fac lucruri bune fără să vrea. Ne scot din locuri în care ne-am fi sufocat.

Maria s-a ghemuit în brațele mele și a șoptit:

— Atunci sunt fericită că a făcut-o.

Câteva luni mai târziu, Victor a murit subit, în somn. A lăsat în urmă o scrisoare pentru mine și una pentru Maria. A lăsat totul în regulă, de parcă ar fi știut că timpul lui se apropie. Maria a citit scrisoarea și a plâns în tăcere.

Pe crucea lui scrie: „Cel care a venit târziu, dar a fost exact când trebuia.”

Iar eu, în fiecare zi, când privesc spre balconul plin de flori, îmi amintesc de fetița udă leoarcă pe verandă și de femeia care s-a ridicat din ploaie cu demnitatea între dinți. N-am uitat. Dar am iertat. Și am mers mai departe. Pentru că viața nu e despre cine te trădează, ci despre cine alege să te țină de mână după aceea.