Înăuntru erau lingouri de aur, acte de proprietate vechi și un testament scris de mână, datat cu mai bine de o sută de ani în urmă. Mâinile îmi tremurau în timp ce îl citeam.

Scria clar că oricine va descoperi acel cufăr prin propriile eforturi va deveni unicul moștenitor legal al tuturor bunurilor strămoșești ale familiei Popescu. Inima îmi bătea cu putere. Mariana știa. De aceea a încercat să mă omoare. Chiar atunci, o lumină a apărut deasupra fântânii. Vocea Marianei a răsunat, de data asta fără siguranță — era panicată.

Soacra mea m-a împins într-o fântână secată ca să mă elimine. La fundul fântânii, am descoperit neașteptat un cufăr plin cu aur, lăsat de strămoșii soțului meu, alături de un testament care spunea că oricine îl găsește devine moștenitorul de drept…

Mă numesc Elena Popescu și niciodată nu mi-aș fi imaginat că mariajul meu aproape îmi va aduce sfârșitul. M-am căsătorit cu Andrei Popescu, un inginer constructor dintr-o familie veche, cu rădăcini adânci într-un sat din județul Prahova.

La prima vedere, familia Popescu părea respectabilă și liniștită. Însă, în spatele ușilor închise, o singură persoană mi-a arătat clar că nu sunt binevenită — mama lui Andrei, doamna Mariana Popescu.

Încă de la început, Mariana m-a privit ca pe o amenințare. Critica felul în care vorbeam, cum mă îmbrăcam, chiar și cum respiram. Andrei încerca să o scuze, spunând că mama lui e „mai demodată”. Ce nu știa el era cât de obsedată era, de fapt, de moștenirea familiei Popescu. Conacul lor vechi se transmitea din generație în generație, iar Mariana vorbea deseori despre „averea strămoșească” care n-ar fi trebuit să ajungă niciodată pe mâna unui „străin”.

Într-o seară, Andrei a fost chemat de urgență pe un șantier. Mariana a insistat să rămân la conac. Când s-a lăsat seara, m-a rugat să o ajut să recupereze ceva din spatele curții. Am mers împreună spre o fântână de piatră abandonată, care nu mai fusese folosită de zeci de ani. Gura fântânii era acoperită neglijent cu niște scânduri vechi.

„Am nevoie să te uiți puțin înăuntru,” mi-a spus cu o voce suspect de calmă.

Înainte să apuc să fac vreun pas înapoi, m-a împins cu toată puterea ei.

Am țipat în timp ce cădeam, zgâriindu-mi brațele de pietrele fântânii, până am lovit pământul uscat de la fund. Durerea a fost ascuțită, dar teroarea era și mai puternică. Am auzit cum scândurile au fost puse la loc deasupra mea, urmate de cuvintele ei reci:

„Aici se termină totul, Elena.”

Apoi s-a făcut liniște. Plecase.

Singură, în întuneric, m-am luptat cu panica. Telefonul era făcut praf, glezna mă durea îngrozitor. Pe măsură ce ochii mi s-au obișnuit cu bezna, am observat ceva neobișnuit la baza fântânii — un cufăr mare din lemn, întărit cu fier ruginit. M-am târât până la el și am reușit cu greu să-l deschid.

Înăuntru erau lingouri de aur, acte de proprietate vechi și un testament scris de mână, datat cu mai bine de o sută de ani în urmă. Mâinile îmi tremurau în timp ce îl citeam. Scria clar că oricine va descoperi acel cufăr prin propriile eforturi va deveni unicul moștenitor legal al tuturor bunurilor strămoșești ale familiei Popescu.

Inima îmi bătea cu putere. Mariana știa. De aceea a încercat să mă omoare.

Chiar atunci, o lumină a apărut deasupra fântânii. Vocea Marianei a răsunat, de data asta fără siguranță — era panicată.

„Elena?” a strigat. „Răspunde-mi!”