In spatele meu, am auzit un zgomot sec. Paharul lui Lucian a căzut din mâna lui și s-a spart pe podeaua de marmură. L-am privit pe Alexandru, cu inima bubuindu-mi în piept, amintirile năvălind înapoi—tinerețe, promisiuni, un rămas-bun care n-a fost niciodată explicat.

— Alexandru? am șoptit. El a zâmbit trist.

— Chiar ai crezut că te-aș putea uita, Ioana?

Și în clipa aceea, tot ce crezusem despre căsnicia mea—despre viața mea—începea să se crape din temelii…

— Alexandru… nu știu ce să spun, am murmurat, simțind cum toate privirile din sală ard pe pielea mea ca niște reflectoare.

— Nu trebuie să spui nimic acum. Doar… lasă-mă să te privesc, a șoptit el, ca și cum în fața lui nu era o femeie măritată, ci prima lui iubire, pierdută și regăsită după o viață de suferință.

În spatele meu, Lucian m-a prins brusc de cot.

— Ce naiba faci? a șuierat. Cunoști omul ăsta?

— Cunoaște? a repetat Alexandru cu un zâmbet amar. A fost totul pentru mine. Și, după cum văd, încă este.

Lucian a înroșit instantaneu, ca un bou rănit în coridă. S-a întors spre invitați, căutând sprijin, dar toți se uitau curioși, unii cu telefoanele deja scoase, pregătiți să înregistreze ceea ce devenise cea mai interesantă scenă a serii.

— Ne cerem scuze, a spus el sec, încercând să tragă cortina peste ce tocmai se întâmplase.

Dar Alexandru nu s-a mișcat. Nici eu.

— Tu ai decis să pleci, i-am spus, privind în ochii lui. Nu mi-ai scris niciodată, nu ai dat niciun semn. Ce cauți acum, după atâția ani?

— A fost tatăl meu. A pus presiune, mi-a interzis să te mai văd. Mi-a spus că nu ești „de viitor”, că nu ești potrivită pentru mine. A amenințat că te va distruge dacă nu plec. Și am fost un laș. Dar nu te-am uitat niciodată. Am căutat mereu, Ioana.

Respirația mi s-a tăiat. Niciodată nu mi-am explicat cu adevărat plecarea lui. Doar am suferit, mi-am strâns rănile în tăcere și am acceptat, cu timpul, că el nu m-a iubit suficient. Dar acum…

Lucian a izbucnit.

— E o aberație! Asta e o farsă, un spectacol ieftin. Ioana, vii cu mine ACUM.

Am făcut un pas înapoi.

— Nu mai ridica vocea la mine, Lucian. Nu aici. Nu acum. Nu mai vreau.

— Ce ai spus? a pufnit el, șocat, cu o mână pe șold și alta ridicată, de parcă s-ar fi pregătit să mă apuce din nou cu forță.

Dar Alexandru s-a interpus.

— Încă o mișcare și te dau afară pe sus. Și nu glumesc.

Privirile lor s-au încrucișat. Nu mai era o luptă pentru imagine, ci pentru mine.

Și pentru prima dată, am simțit că am de ales. Că vocea mea poate conta.

— Nu vreau scandal, am spus hotărâtă, privind când la unul, când la celălalt. Dar nici nu mai pot să tac. Nu pot să fiu doar o umbră, o anexă pe care o prezinți când ai nevoie de imaginea unei familii fericite.

Lucian a deschis gura să răspundă, dar s-a răzgândit. Era prea conștient că totul se întâmplă sub ochii elitei din București.

— Eu plec, am spus, și pentru prima oară, chiar simțeam că nu vorbesc doar în vânt.

Am pășit înapoi, spre ușă, dar Alexandru m-a prins ușor de mână.

— Nu trebuie să pleci singură.

Am simțit o căldură ciudată în inimă. O protecție sinceră, nu o posesivitate toxică. O chemare, nu o poruncă.

— Nu știu dacă mai putem fi ceva, am spus, tremurând.

— Nici eu. Dar măcar să stăm de vorbă. Să luăm o cafea. Să începem cu adevărul, nu cu promisiuni.

Am încuviințat, în timp ce în sală se simțea deja tensiunea lăsată în urmă.

Am ieșit din hotel cu pași apăsați, fără să privesc înapoi. Era prima dată când nu-mi ceream iertare pentru cine sunt.

Am mers într-o cafenea mică de pe Calea Victoriei, cu lumini calde și muzică în surdină. Am comandat două espresso și, pentru prima oară după ani, am vorbit ca doi oameni, nu ca niște siluete care își cară trecutul în tăcere.

— Mai ai poză cu noi? m-a întrebat el, aproape copilărește.

— Am una. Pe spatele dulapului din dormitor. Nici Lucian nu știe de ea.

— O pot vedea vreodată?

Am zâmbit. Era o întrebare simplă, dar încărcată cu sens.

— Poate.

— Ce ai de gând să faci acum?

— Să trăiesc. Să mă redescopăr. Să văd dacă Ioana din mine mai există. Poate e acolo, ascunsă sub ani de compromisuri.

— Eu aș vrea să o cunosc. Din nou.

— Alexandru…

— Știu. Nu mă grăbesc. Doar… rămân pe aproape.

În următoarele zile, zvonurile despre „scandalul de la gală” au apărut în toate ziarele mondene. Lucian a încercat să controleze daunele, dar compania a fost preluată fără să mai conteze cât de adânc s-a plecat în fața patronului. Iar el nu mai era în grații.

M-a sunat. M-a căutat. A venit la ușă cu flori. Dar nu mai avea putere asupra mea.

Am depus actele de divorț la notar cu o liniște neașteptată în suflet. Nu era răzbunare, ci eliberare.

Și într-o duminică, după-amiază, în Parcul Herăstrău, Alexandru a venit cu o pungă de cornuri calde și două cești termice.

— Pentru suflet și pentru curaj, mi-a zis.

— Nu știu încotro merg, i-am spus, privind în depărtare.

— Atunci mergem împreună. Fără promisiuni. Doar cu sinceritate.

L-am privit și am simțit că o parte din mine, pe care o credeam pierdută, s-a întors.

Poate viața nu ne oferă mereu a doua șansă. Dar uneori, când ne regăsim curajul, descoperim că ea ne aștepta mereu, acolo, la colț, unde am renunțat prima oară.

Și eu nu mai aveam de gând să renunț.