În același moment, ușa surorii mele s-a trântit deschisă. N-am mai bătut. Am intrat val-vârtej în camera tatălui meu. Și ne-am oprit în loc.

Ilinca tremura din toate încheieturile. Părea că nici nu ne vede. Ochii îi erau larg deschiși, dar nu fixau nimic anume. Murmura ceva, cuvinte fără sens, amestecate cu suspine. Surorii mele i s-a făcut brusc greață. Eu m-am apropiat încet, cu mâinile ridicate, de parcă m-aș fi apropiat de o creatură speriată, nu de o femeie. Dar când am întins mâna spre ea, a țipat din nou.

— Nu! Nu mă atinge! Nu… nu vreau să…

Tata a făcut o mișcare scurtă, nehotărâtă, dar s-a oprit, ca și cum îl paraliza propria neputință. Îl priveam și nu-l recunoșteam. Nu era bărbatul puternic care mă învățase să schimb o roată la mașină sau să-mi țin coloana dreaptă în fața oricui. Era doar o umbră a lui Mihai Dobre, un om sfărâmat într-o noapte care ar fi trebuit să fie cea mai fericită din viața lui.

— Ce s-a întâmplat aici? am întrebat, dar vocea mi-a ieșit slabă, aproape șoptită.

Ilinca a început să plângă mai tare. Și-a strâns brațele în jurul trupului și s-a legănat ușor.

— Era… era acolo… în dulap… Nu… nu mai e acum, dar… am văzut… l-am văzut!

M-am uitat automat spre dulap. Era închis, dar ușa era ușor crăpată. Un fior rece mi-a urcat pe șira spinării.

— Cine era acolo? am întrebat din nou.

Ilinca a izbucnit într-un râs scurt, tăios, care m-a îngrozit și mai tare.

— Era ea! Era… EA! A voastră! Mama voastră!

Am simțit cum mi se înmoaie genunchii. Sora mea s-a sprijinit de tocul ușii.

— Ești nebună? a întrebat, dar vocea îi tremura.

Tata s-a ridicat cu greu de pe marginea patului. A făcut un pas spre Ilinca, apoi s-a oprit. Părea că-i e teamă să se apropie.

— A avut un atac de panică, a spus încet. Atât. Poate… poate n-a fost pregătită pentru noaptea asta. Am fost eu prea grăbit. N-a fost vina nimănui…

Ilinca a ridicat privirea spre el. În ochii ei nu mai era frică, ci furie.

— Cum poți să spui că n-a fost vina nimănui?! Mi-a vorbit! Mi-a spus să plec din patul ei! Că nu am ce căuta aici, că locul ăsta e al EI! Și dulapul… dulapul s-a deschis singur! Și… și am simțit un miros… de lavandă. Exact ca…

— Ca parfumul mamei, a șoptit sora mea.

Am încremenit.

Când eram mici, mama folosea lavandă peste tot — în dulapuri, sub pernă, în sertarele cu prosoape. După ce a murit, mirosul acela a rămas ani întregi impregnat în țesături. Într-o zi, tata a spălat tot, a aerisit, a schimbat lenjeria, dar lavanda rămăsese. Încă mai simțeam uneori parfumul acela când deschideam comoda din lemn masiv.

M-am apropiat de dulap, inima bubuindu-mi în piept.

Am pus mâna pe clanță. Rece.

Am deschis încet.

În interior, nimic neobișnuit. Rochii, cămăși, câteva cutii. Și totuși… aerul părea mai rece decât în restul camerei. Și da, mirosea vag a lavandă, dar într-un mod straniu — ca un parfum vechi, adus de vânt dintr-o altă lume.

— Ilinca, tu… sigur n-ai visat? am întrebat.

A clătinat din cap cu violență.

— Nu dormeam! Mă pregăteam… eram în baie. Când am intrat în cameră, lampa de pe noptieră era aprinsă, și… dulapul era deschis. Și… am văzut-o. Era acolo. M-a privit drept în ochi. Apoi s-a dus spre mine… am căzut, și când am deschis ochii, era tăcere.

Tata s-a prăbușit în fotoliul de lângă pat.

— Nu trebuia s-o aduc aici, a murmurat. Nu trebuia s-o aduc în camera asta.

L-am privit cu groază.

— Știai?

— Am visat-o. De trei ori, înainte de nuntă. Mama voastră. Nu spunea nimic, dar stătea acolo, lângă pat, și mă privea. Niciodată n-a zâmbit. Doar mă privea… ca și cum mă judeca.

Am simțit cum aerul din cameră devine greu. Sora mea se înfiorase și strângea cearșaful cu mâinile, de parcă s-ar fi ținut de marginea unei prăpăstii.

— Trebuie să plecăm de aici, a spus ea. Acum.

— Nu, a zis Ilinca, ridicându-se brusc. Eu plec. Eu nu mai stau o clipă în casa asta!

A fugit din cameră, desculță, cu rochia șifonată, coborând scările aproape căzând.

Tata n-a încercat s-o oprească.

Noaptea aceea a fost începutul sfârșitului.

Ilinca nu s-a mai întors. A doua zi și-a trimis o prietenă să-i aducă lucrurile. A cerut anularea căsătoriei și, cu toate că nu a povestit nimic public, orașul s-a umplut rapid de bârfe. Unii spuneau că Mihai Dobre se însurase cu o femeie instabilă. Alții șopteau că fantoma soției moarte bântuie casa de pe Strada Stejarului.

Tata s-a închis în el. N-a mai rostit numele Ilincăi niciodată. Nici pe al mamei. Și-a reluat rutina cu o disciplină tristă — cafeaua la șapte, ziarul la opt, plimbarea de la prânz, masa fix la ora cinci. Dar era alt om. Mai bătrân. Mai singur.

Noi am rămas cu întrebările.

Ce văzuse Ilinca? Era totul în mintea ei, alimentat de presiunea unei căsătorii ciudate, într-o casă încărcată de amintiri?

Sau chiar se întâmplase ceva dincolo de puterea noastră de a înțelege?

Timpul n-a dat răspunsuri. Dar casa, da.

După aproape un an, când tata a căzut la pat din cauza unui accident vascular, am decis să ne mutăm din Brașov, iar casa a fost scoasă la vânzare.

Un cuplu tânăr a venit s-o vadă. Ea era însărcinată. El, entuziast. Le-am prezentat totul, dar nu le-am spus nimic despre noaptea nunții. Cine ar fi crezut?

Au cumpărat-o.

La două luni după ce s-au mutat, am primit un telefon.

— Ne pare rău că vă deranjăm, spunea femeia, cu o voce stinsă. Dar… s-a întâmplat ceva straniu. Dulapul din dormitorul mare… s-a deschis singur de două ori în noaptea trecută. Și… a mirosit puternic a lavandă. Și… copilul a început să plângă, dar când am intrat, se uita fix în dulap și râdea. Ca și cum cineva ar fi fost acolo…

Am închis telefonul cu mâinile tremurând. N-am mai răspuns când au sunat din nou. Nici eu, nici sora mea.

Casa fusese a mamei. Poate… încă mai era.

Și poate, în felul ei ciudat, doar încerca să ne amintească că dragostea adevărată nu dispare niciodată.

Nici măcar atunci când oamenii o cred moartă.