A doua zi dimineață, am programat o consultație juridică. Pentru că nu era niciodată doar despre păr. Era despre putere. Și foarte curând, soțul meu urma să fie forțat să decidă de partea cui este.

A doua zi, în zori, înainte ca Ilinca să se trezească, am împachetat câteva haine într-un rucsac mic și am plecat în liniște din casă. Ne-am dus direct la cabinetul avocatului. Ilinca nu a pus nicio întrebare. M-a ținut de mână tot drumul și, din când în când, își ducea palma liberă la ceafă, acolo unde odinioară părul ei îi acoperea umerii. De fiecare dată când făcea asta, simțeam cum mi se strânge stomacul.

Avocatul, o femeie tânără, dar cu privirea unui om care a văzut multe, a ascultat totul fără să mă întrerupă. I-am arătat dosarul, i-am povestit totul, de la replicile pasiv-agresive ale soacrei mele până la momentele în care Andrei se făcea că nu aude. Mi-a spus că am un caz solid. Violarea integrității copilului meu, neglijența tatălui, mediul nociv din casă. M-a întrebat dacă sunt hotărâtă.

Am zis „Da,” fără să clipesc.

În acea săptămână, am închiriat un apartament mic în apropierea școlii Ilincăi. Nu era mare, dar era liniștit. Ilinca a început să vorbească din nou. La început în șoaptă, cu răspunsuri scurte, apoi, treptat, vocea ei a prins viață. Nu despre ce se întâmplase, nu încă. Dar despre colegi, despre desenele ei, despre ce visase. Odată, într-o seară, mi-a spus: „Mami, când o să-mi crească părul, îl pot ține în două codițe cum aveam la serbare?”

Am plâns în baie, fără zgomot, cu pumnul în gură.

Andrei a venit să ne vadă după o săptămână. A bătut la ușă, cu o sacoșă de fructe și un aer obosit. Ilinca nu s-a grăbit să-l îmbrățișeze. A stat în spatele meu, cu ochii în podea.

„Am venit să vorbim,” a spus el. „Să lămurim lucrurile.”

L-am privit în tăcere câteva secunde lungi, apoi i-am spus că avocatul meu va vorbi cu avocatul lui. A fost prima dată când l-am văzut cu adevărat dezorientat. Ca și cum nu înțelegea cum de regulile nescrise ale casei lor se destramă, una câte una.

„Nu putem să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic, Andrei,” i-am spus. „Și să știi… nu e vorba doar de păr. E vorba că ai lăsat-o singură în fața unei violențe și ai tăcut. Când a tăcut ea, ai tăcut și tu. N-o să mai fac și eu asta.”

N-a spus nimic. A plecat tăcut.

Procesul a fost inevitabil. La început, Andrei a încercat să păstreze aparențele. Să sugereze că exageram, că nu e nevoie să implicăm instanța. Dar dovezile erau acolo, multe și clare. Declarațiile colegelor mele, mesajele pasiv-agresive ale Elenei, o înregistrare scurtă în care Ilinca spunea, aproape robotic: „Bunica zice că fetele cuminți nu țin păr lung.”

În instanță, Andrei a venit însoțit de mama lui. Părea sfidătoare, îmbrăcată sobru, dar cu acea aroganță liniștită a celor care cred că știu mai bine.

A încercat să justifice gestul. A spus că a crescut trei copii, că știe ce înseamnă disciplina, că părul nu e o tragedie.

Judecătoarea, o femeie trecută de cincizeci de ani, i-a întrerupt tonul condescendent cu o întrebare simplă: „V-ar fi convenit ca cineva să vă taie părul cu forța, fără consimțământ, fără explicație?”

Elena a clipit des, dar n-a răspuns.

La finalul audierilor, am cerut custodia totală și un ordin de restricție împotriva Elenei. Nu voiam să mă răzbun. Voiam doar ca Ilinca să fie în siguranță. Voiam să nu se mai teamă când se deschide o ușă. Voiam să învețe că tăcerea nu e soluția.

Andrei a încercat o ultimă tentativă de reconciliere în afara sălii de judecată. Mi-a spus că „distrug familia.” Că „trebuie să fim uniți.”

I-am răspuns simplu: „Familia se construiește, nu se impune. Iar eu îmi aleg familia acum, începând cu Ilinca.”

Judecătoarea mi-a acordat custodia exclusivă. Elena nu avea voie să se apropie de noi. Andrei avea dreptul la vizite, dar doar în prezența unui consilier parental.

Ilinca a înflorit în lunile ce au urmat. Încet, dar sigur. Și-a dorit să se tundă simetric, cu breton. A spus că vrea ea să decidă cum să fie. A învățat să se spele singură pe cap, să se privească în oglindă și să zâmbească. Nu pentru că arăta într-un fel anume. Ci pentru că era liberă.

Într-o zi, la serbarea de sfârșit de an, a urcat pe scenă și a recitat o poezie despre curaj. Nu s-a bâlbâit. Nu a roșit. A spus-o cu glas clar, cu spatele drept. Când a coborât, a venit direct spre mine și m-a îmbrățișat cu putere.

„Sunt mândră de mine, mami,” mi-a șoptit.

Iar eu i-am răspuns: „Și eu, iubita mea. Mai mult decât îți poți imagina.”

Au trecut aproape doi ani de atunci. Andrei vine rar. E politicos, dar distant. Nu s-a schimbat prea mult. Încă e prins între loialitate și adevăr, iar eu am învățat să nu-l mai salvez. Nu e rolul meu. Poate, într-o zi, va înțelege.

Dar acum, în fiecare dimineață, când o văd pe Ilinca pieptănându-și părul, știu că am făcut ce trebuia. Știu că am rupt un lanț.

Și că, din toate războaiele pe care le-aș fi putut purta, l-am ales pe cel care merita cel mai mult: cel pentru sufletul copilului meu.