M-am apropiat de ea pe niște picioare care nu păreau ale mele. „Andreea?”

— Alexandru…

Vocea ei a fost slabă, dar clară. O clipă a părut că nu știe dacă să zâmbească sau să plângă. În ochii ei am văzut o tristețe atât de profundă, încât m-a făcut să-mi doresc să nu fi rostit niciodată acel „poate că ar trebui să divorțăm”.

— Ce faci aici? am întrebat, fără să-mi dau seama cât de ridicol sună. Era evident unde era. Era în spital. Doar că nu știam de ce.

— Eram bolnavă înainte să pleci, mi-a spus. Atât.

Și acel „atât” a fost mai greu decât orice acuzație.

M-am așezat lângă ea, ca un străin, dar cu inima zbătându-se haotic în piept, încercând să găsesc ceva de spus, ceva care să nu sune a scuză ieftină.

— Ce s-a întâmplat?

Ea s-a uitat în gol câteva secunde, apoi a oftat. Avea gestul acela de a-și freca palmele între ele, un tic vechi, pe care-l avea când era nervoasă sau nesigură.

— Cancer, a zis, simplu. Ovare. A fost diagnosticat cu câteva luni înainte de divorț. N-am vrut să-ți spun. M-am gândit că ai destule pe cap. Sau poate că eram deja prea obosită ca să mai salvez ceva.

M-am simțit ca și cum aș fi fost împins în fața unui tren în mers. Mi s-au înmuiat genunchii. O parte din mine voia să creadă că era o glumă bolnavă, o pedeapsă pe care mi-o administra pentru că am abandonat-o. Dar privirea ei nu lăsa loc de îndoială.

— De ce… De ce nu mi-ai spus?

— Pentru că te pierdusem deja, Alex. Tu plecaseși cu mult înainte să-ți spui cu voce tare că vrei divorțul.

A durut. Pentru că era adevărat.

— Și acum? Cum e? E grav?

A dat din umeri. Un gest mic, dar devastator.

— Nu știu. Aștept rezultatele după chimioterapie. Uneori îmi vine să cred că o merit. Că poate e o pedeapsă pentru ceva ce-am făcut. Că n-am fost suficientă. Că n-am fost mama pe care mi-o doream. Sau soția de care aveai nevoie.

— Nu vorbi așa, i-am spus. Nu, te rog…

M-am apropiat și i-am luat mâinile în ale mele. Erau reci și slabe, dar nu le-a tras înapoi. A fost pentru prima oară, după mult timp, când m-a lăsat să o ating fără să se retragă.

— N-am știut. Dacă aș fi știut…

— Ce-ai fi făcut? a întrebat blând, fără sarcasm. Te-ai fi prefăcut că ești acolo din dragoste? Sau din milă?

— Aș fi fost acolo. Aș fi stat. Aș fi luptat pentru tine.

— Atunci de ce n-ai stat când nu știam încă de boală, dar aveam nevoie de tine?

N-am avut răspuns. Pentru că răspunsul era rușinos de simplu: fugisem. Când lucrurile au devenit grele, m-am ascuns. Când ea se prăbușea, eu îmi verificam notificările.

— Mai ai pe cineva? am întrebat, fără să gândesc prea bine.

— Un oncolog bun, a zis. Și pe mama, care vine din când în când. În rest… nu. N-am avut energie pentru altceva.

Simțeam un nod în gât. Aș fi vrut să o iau în brațe, să o ascund undeva de toată durerea asta. Dar nu mai aveam acest drept. Eu renunțasem la el.

— Lasă-mă să stau cu tine, am spus. Nu vreau să plec. Nu din nou.

M-a privit lung. O privire care nu mai căuta iubire, ci adevăr. Și-a plecat apoi capul și a spus, aproape în șoaptă:

— Poți sta. Dar nu promite nimic. Nu vreau promisiuni. Vreau doar liniște.

Am stat. Am stat pe holul acela nenorocit, ore întregi, cu mâna ei într-a mea, ascultând cum trec tărgile, cum plâng copii în saloanele vecine, cum tic-tacul ceasului devine un memento crud al timpului pierdut.

Zilele următoare am venit din nou. Și din nou. Am început să-i aduc cafeaua pe care o prefera, să o ajut să urce și să coboare scările spitalului, să-i citesc din cărțile ei preferate. Nu vorbeam despre trecut. Nu despre divorț. Nici despre ce va fi. Doar trăiam fiecare zi, așa cum venea, fără promisiuni.

Încet-încet, Andreea a început să-și recapete culoarea în obraji. Râdea uneori, scurt, dar real. Într-o zi, am găsit-o privind pe geam, cu o expresie liniștită pe chip.

— Ce faci? am întrebat.

— Îmi imaginez cum ar fi fost viața dacă rămâneai.

— Poate că nu e prea târziu.

— Ba e, Alex. Pentru „noi” poate că e. Dar nu și pentru tine și pentru mine, separat.

Și cu toate că acel „noi” părea definitiv pierdut, acel „tu și eu, separat” părea o promisiune în sine. Una de respect. De prezență. De umanitate.

A terminat chimioterapia cu greu, dar cu o forță care m-a făcut să o privesc din nou cu admirație. A luptat fără să ceară nimic, fără să se plângă. Și într-o zi, în fața clinicii, când soarele răsărea peste clădirile cenușii, Andreea s-a întors spre mine și mi-a spus:

— Nu știu ce urmează. Poate o recidivă. Poate o viață nouă. Dar vreau să știi că, deși ai plecat când îmi era mai greu, ai fost acolo când a durut cel mai tare. Și asta, într-un fel ciudat, contează.

Am simțit lacrimile curgându-mi pe obraz și nu m-am ascuns.

— Și dacă, într-o zi, n-o să mai fii aici? am întrebat.

A zâmbit.

— Atunci amintește-ți că am fost. Că am fost și că m-ai ținut de mână exact când aveam nevoie. Poate că nu am fost un cuplu reușit, dar am fost oameni buni unul pentru celălalt când a contat cel mai mult.

Ne-am luat rămas-bun fără dramă, fără promisiuni. Doar cu un ultim zâmbet și un „ai grijă de tine”.

Și de-atunci, în fiecare dimineață, când deschid ochii, îmi spun același lucru: dacă viața îți mai dă o șansă, nu o amâna. Nu o analiza. Nu fugi.

Stai.

Ține mâna celui care are nevoie. Ascultă. Rămâi, chiar și când doare.

Pentru că iubirea adevărată nu e mereu despre a rămâne împreună.

Uneori, e despre a nu mai fugi când celălalt nu mai poate merge singur.