Și atunci am înțeles că rinichiul nu era singurul lucru pe care îl pierdusem.

Pierdusem opt ani din viață, în care mi-am jertfit timpul, sănătatea și încrederea pentru un om care, în final, s-a folosit de mine cu sânge rece. Șocul a fost atât de mare, încât nu am putut plânge. Lacrimile refuzau să iasă, de parcă și ele îmi întorseseră spatele. Am stat încremenită, cu plicul în poală, simțind cum fiecare cuvânt nespus se transformă în cuie ruginite care îmi înfigeau inima de vie.

— De ce? am reușit să articulez într-un final, cu un firicel de voce.

Andrei a ridicat din umeri cu nepăsare, apoi și-a privit amanta și a zâmbit arogant.

— A fost alegerea ta, nu te-a obligat nimeni. Ai vrut să demonstrezi că mă iubești. Ei bine, ai demonstrat. Gata.

— A fost un test?! am strigat, dar vocea mi-a fost acoperită de un junghi care m-a tăiat până în șira spinării.

— Să zicem că… uneori, când vrei să începi o viață nouă, trebuie să te asiguri că ai încheiat-o pe cea veche cum trebuie, a zis el, trăgând femeia în roșu după el.

— Andrei, a rostit Mariana, cu vocea stinsă, — te rog…

El s-a întors doar o clipă:

— Mama, tu trăiești. Ar trebui să fii recunoscătoare. Asta e tot ce contează.

Ușa s-a închis în urma lor cu un clinchet sec. Rămasă singură cu Mariana, am simțit cum tot aerul din cameră dispare. Femeia care, până mai ieri, îmi spunea „fata mea”, stătea acum în fața mea tăcută, cu ochii plecați, incapabilă să mă privească în ochi.

— Ai știut? am întrebat-o, aproape fără suflare.

— Nu… nu de la început. Dar… de când a venit cu ea, am înțeles. Elena, te rog să mă ierți…

Nu am mai spus nimic. Nu puteam. Nici nu voiam. M-am întors cu fața spre perete și am tras pătura până la bărbie. Mă simțeam goală. Nu doar fizic, din cauza organului lipsă, ci spiritual. Ca și cum cineva mi-ar fi smuls încrederea în oameni cu mâinile goale.

Au urmat zile de recuperare în care nimeni din familia lui Andrei nu a mai călcat pragul salonului. Doar asistentele, medicii și câteva prietene care au aflat între timp prin spital ce s-a întâmplat. Toate mă priveau cu milă. Unele cu revoltă, altele cu tristețe sinceră. Dar ce mă durea cel mai tare era că în toată durerea mea, mama lui Andrei nu a mai venit să mă vadă. Femeia pentru care am făcut cel mai mare sacrificiu posibil a ales tăcerea.

După externare, m-am întors în apartamentul nostru. Sau, mai bine zis, în apartamentul meu acum. Andrei îl lăsase golit de orice urmă de el. Doar actele de divorț și o cutie cu câteva poze vechi, puse ironic pe masa din sufragerie. Într-o fotografie eram eu și el pe munte, zâmbind larg. Pe spate scria: „Te iubesc pentru totdeauna.” Am rupt poza în două. Nu de furie, ci pentru că simțeam că acea femeie din fotografie nu mai era eu.

Am semnat actele de divorț, le-am dus la avocat și am închis definitiv acel capitol. Dar rana rămânea. O rană care nu sângera, dar ustura cu fiecare gând.

Timp de luni întregi, m-am închis în mine. Am refuzat invitațiile prietenelor, am evitat telefonul, m-am refugiat în muncă și în ore lungi de plimbări pe jos, fără direcție. Uneori mergeam zeci de kilometri prin București, fără să-mi dau seama unde ajung. Doar să obosesc, să uit, să golesc ceva din mine.

Apoi, într-o zi de toamnă târzie, am primit un telefon de la un număr necunoscut. Vocea de la celălalt capăt era tremurândă, dar familiară.

— Elena… sunt Mariana.

Am închis ochii. Nu voiam să o aud. Nu voiam să o iert. Dar ceva în vocea ei m-a făcut să nu închid.

— Sunt internată din nou. Rinichiul… corpul meu îl respinge. Nu știu cât mai am. Dar nu de asta te-am sunat. Vreau să te văd. Să vorbim. Să-ți spun tot.

M-am dus. Nu pentru ea. Ci pentru mine. Pentru închiderea de care aveam nevoie.

Mariana era de nerecunoscut. Slăbită, cu cearcăne adânci, aproape transparentă. Dar ochii îi erau clari, sinceri.

— Am aflat de relația lor cu o lună înainte de operație. Mi-a spus că vrea să plece, dar că nu poate încă, din cauza operației. L-am rugat să te lase, să fie sincer. Dar n-a vrut. Știa că fără rinichi, fără tine, n-avea nicio șansă. M-a manipulat și pe mine, Elena.

— Ați tăcut, i-am spus, și tăcerea v-a făcut complice.

— Știu. N-am cuvinte. Știu că nu mă poți ierta. Nici nu îți cer asta. Dar voiam să știi adevărul. Și mai voiam să îți spun… că am refuzat să mai fac tratamente. Rinichiul tău… nu e corect să-l port în mine. Nu după ce ți-am făcut. Vreau să-l dau înapoi vieții, cum pot.

M-a privit fix. Era împăcată. Eu nu eram. Dar, într-un fel ciudat, am simțit o parte din ură topindu-se. Pentru că în ochii ei nu era victimizare. Era rușine.

A murit două săptămâni mai târziu.

Andrei m-a sunat. Plângând. Mi-a cerut să ne vedem. L-am refuzat. M-a așteptat în fața blocului, cu flori. I-am închis ușa în față. A trimis scrisori. Am ars fiecare plic fără să le citesc.

Și totuși, nu am rămas o victimă.

După un an, am aplicat la un program european pentru pacienți donatori. Am devenit consilier emoțional pentru femei care trec prin traume de relație și abuz emoțional. Am vorbit la conferințe, am fost invitată la televiziuni, iar povestea mea a ajuns să inspire alte femei. Le-am spus adevărul. Nu am ascuns durerea, dar nici nu m-am înecat în ea.

Am cunoscut oameni minunați. Oameni care m-au învățat că loialitatea nu se cere, se oferă. Că iubirea reală nu te pune să alegi între tine și altcineva. Că sacrificiul nu trebuie să fie monedă de schimb.

Astăzi, când privesc cicatricea de pe abdomen, nu mai simt rușine sau durere. Simt putere. Acolo unde m-au trădat, m-am reconstruit. Acolo unde m-au mințit, am spus adevărul. Acolo unde m-au lăsat, m-am regăsit.

Numele meu este Elena Popescu. Și nu sunt o victimă.

Sunt o supraviețuitoare.