Când s-a oprit în fața unei case albastre, cu fațada scorojită, Laurențiu a simțit cum îl cuprinde iritarea. Asta era casa care-și permisese să-i irosească timpul? A bătut tare în ușă. După o întârziere, ușa s-a deschis și în prag a apărut o femeie palidă, cu părul prins într-un coc dezordonat și cearcăne adânci sub ochii obosiți. Isabela Cristea nu era îmbrăcată în uniforma impecabilă cu care Laurențiu o asocia de obicei, ci într-un halat de casă ponosit, cu urme de făină pe mâneci. În spatele ei, dinspre bucătărie, se auzea vag sunetul unui ceainic care fierbea.

— Domnule Avram… Ce surpriză, a murmurat ea, evident încurcată. Intrați, vă rog…

Laurențiu a ezitat o fracțiune de secundă, apoi a pășit înăuntru. Casa era mică, dar curată. În aer plutea miros de pâine coaptă și ceai cu mentă. A trecut printr-un hol îngust și a intrat în bucătărie, unde a văzut masa de lemn acoperită cu o față de masă veche, brodată manual. Pe ea, un carnețel cu coperți albastre și o fotografie alb-negru cu un bărbat în uniformă militară.

Dar ceea ce i-a atras privirea a fost dosarul maro, deschis la o pagină care părea recent citită. Un dosar cu antetul companiei lui. Cu logo-ul și ștampila sa. Înăuntru, tabele, contracte, și o poză cu o clădire… o clădire pe care nu o mai văzuse de ani de zile. Una care, oficial, „dispăruse” din evidență după un incendiu suspect, rezolvat rapid cu o asigurare grasă. O clădire care i-a adus primul milion.

— Ce e asta? a întrebat el, cu o voce scăzută, dar tăioasă.

Isabela a înghițit în sec și s-a apropiat încet, cu mâinile tremurând.

— Nu voiam să aflu… dar am găsit asta în podul mamei mele, după ce a murit. Mama… a fost contabilă. La firma tatălui dumneavoastră.

Laurențiu a încremenit. Numele din colțul filei i-a confirmat bănuiala. Tatăl lui, mort în urmă cu douăzeci de ani, înainte ca imperiul să înflorească, avea legături cu acea clădire. Dar dosarul nu era despre o simplă tranzacție. Era o schemă. O rețea de firme fantomă. Un circuit de bani care trecea printr-un cont pe numele unei anume Elena Cristea — mama Isabellei.

— Asta nu dovedește nimic, a spus el, dar vocea îi era deja răgușită. Ce vrei? Bani?

Isabela l-a privit cu o tristețe calmă, aproape resemnată.

— Nu vreau nimic. Voiam doar să știu dacă tatăl meu era implicat… dacă era unul dintre ei.

Laurențiu a simțit cum i se taie genunchii. Se așeză pe un scaun și își trecu mâna peste față. Părea că din pereți răsare frigul, deși era o zi călduroasă de vară. Pământul i se clătina sub picioare. Dacă ceea ce era în dosar ajungea la presă, nu doar reputația lui avea să fie distrusă, ci și tot ce construise. Firma. Investitorii. Familia.

— De ce n-ai venit direct la mine? De ce ai lipsit?

— Pentru că am fost la spital. Fratele meu… are cancer în fază terminală. N-am lipsit din răzbunare sau nepăsare. Am lipsit pentru că nu mai știam unde să mă împart. N-am vrut să vă implic. Dar când am găsit dosarul… am înțeles totul.

Laurențiu o privea acum altfel. Nu ca pe o subalternă. Ci ca pe o cheie. Una care putea descuia sau distruge tot ce era el.

— Ce ai de gând să faci cu asta?

— Să-l înmormântez pe fratele meu. Apoi… nu știu. Să plec departe. Poate la mănăstire. Poate la munte. Nu vreau bani. Nu vreau nimic. Doar să termin cu trecutul.

Dar Laurențiu știa că trecutul nu se termină. Nu de tot. Se întoarse spre dosar și luă o pagină la întâmplare. Erau acolo semnături, ștampile, conturi. Era prea bine documentat. Și totuși, ceva nu se lega. Cineva pusese toate acele informații în mod ordonat. Prea ordonat pentru o femeie simplă ca Elena Cristea.

— Mama ta nu a fost doar contabilă, nu-i așa? Cine altcineva știa de dosar?

Isabela ezită.

— A fost și informator. Pentru DNA, la un moment dat. Dar n-au avut curajul să meargă până la capăt. S-au pierdut actele. Sau… au fost pierdute intenționat.

Afară, câinii lătrau în depărtare. Laurențiu simțea că lumea i se strânge în jur ca o menghină. Avea două opțiuni: să cumpere tăcerea sau să recunoască adevărul. Dar ce-i garanta că Isabela nu avea copii? Sau o copie a dosarului?

— Unde e originalul?

— Ce aveți aici e copia. Originalul e ascuns. Dar nu pentru șantaj. Ci pentru protecție. Dacă pățesc ceva… va ajunge unde trebuie.

Laurențiu se ridică brusc. Trânti ușa bucătăriei și ieși din casă. Furia și frica i se amestecau în vene. Urcă în mașină și porni fără să știe unde merge. A condus ore întregi, fără să răspundă la telefon, fără să gândească limpede. Când s-a oprit, era în fața unei biserici vechi, pe care o recunoștea din copilărie. Acolo, îl ducea mama lui când era bolnav. Când tatăl lui bea. Când totul părea pierdut.

A intrat și s-a așezat într-o strană. În liniștea aceea rece și sfântă, a început să-și pună întrebări pe care le evitase ani la rând. Dacă totul fusese o minciună? Dacă imperiul lui era construit pe hoție? Dacă el nu era decât o piesă într-un joc murdar pe care l-au început alții?

Când s-a întors în oraș, noaptea căzuse. Nu s-a dus acasă. A mers direct la firmă. În biroul lui, a scos dosarele din seif, a deschis calculatorul și a început să scrie. O confesiune. O renunțare. O cerere de demisie. Un plan de restructurare. Își vindea toate acțiunile și își anunța retragerea.

A doua zi, presa a explodat. „Directorul Avram renunță la imperiul imobiliar”. Dar nimeni nu știa de ce. Doar el. Și o femeie într-o casă albastră, cu o fotografie pe masă.

Isabela nu a mai fost găsită. Casa era goală. Vecinii spuneau că plecase cu o valiză și că lăsase cheia la poartă. În locul în care fusese dosarul, rămăsese doar o scrisoare:

„V-ați îndreptat singur, domnule Avram. Să vă fie pașii ușori. Isabela.”

Și astfel, omul care trăise într-un turn de sticlă, a ales să coboare. Să trăiască printre oameni. Să repare ce se mai putea repara. Și să învețe, în sfârșit, că adevărul doare, dar vindecă. Iar uneori, salvarea vine tocmai de la cei pe care i-ai ignorat toată viața.