Atunci a apărut Diana Cârstea dintr-o laterală, ridicând telefonul în aer ca pe o legitimație. — De fapt, a spus calm, acum e momentul perfect. Și muzica s-a oprit…

Toți ochii s-au întors spre femeia înaltă cu ochelari subțiri și privirea de granit. Diana pășea încet, dar sigur, pe culoarul dintre mese, cu telefonul ridicat, ca o martoră chemată să depună jurământ. Nimeni nu mai râdea. Niciun clinchet de pahare, niciun zumzet de admirație. Doar tăcerea grea, densă, ca înaintea unei furtuni care n-a fost anunțată în prognoză.

— Ce faci? a mormăit Mihai, în timp ce încerca să mascheze panica din glas. Acum nu e momentul.

— Momentul e ales de adevăr, nu de decor, i-a răspuns Diana, fără să ridice tonul. Și tu, Mihai, ai uitat că adevărul nu semnează contracte de imagine.

Sorina făcu un pas în față, cu mâna pe burtica deja rotunjită sub rochia scumpă. Fața îi era albă ca zăpada care mă învăluise pe mine în acea noapte.

— Ce se întâmplă aici, Mihai?

El a ignorat-o, dar Sorina și-a înfipt privirea în bebelușul de pe pieptul meu. Rareș deschise ochii, cu reflexul unui copil crescut în zgomot și frică. M-a apucat un tremur involuntar, dar n-am dat înapoi. L-am strâns mai tare în brațe și am pășit în față.

— Spune-i, Mihai. Spune-i cine e copilul. Spune-i ce-ai făcut în noaptea în care m-ai lăsat să mor cu el în brațe.

În sală, cineva ofta, altcineva murmura un „Doamne ferește”. Dar nimeni n-a plecat. Cu toții stăteau ca hipnotizați.

Mihai și-a mușcat buza, apoi a aruncat o privire în jur.

— Nu sunt obligat să dau explicații. Ea… e o fostă. O rătăcită. A venit să strice bucuria altora. Nu o cunoașteți. E bolnavă.

— Nu mă cunoașteți, e adevărat, am spus eu. Dar poate vreți să cunoașteți plicul. Diana?

Avocata a întins telefonul unui invitat, un tânăr cu cravată albastră și TikTok în sânge. În câteva secunde, imaginea documentelor era proiectată pe ecranul mare din spatele mesei mirilor. Scrisul era clar: test ADN, semnătura lui Mihai pe declarația de recunoaștere a paternității, data. Totul era acolo, ca la tribunal. Dar fără robe și ciocane. Doar martori îmbrăcați festiv.

Mihai s-a întors spre Sorina, dar nu a mai găsit alinare în privirea ei. Aceasta se dădu un pas în spate.

— Mi-ai spus că nu ai copii. Mi-ai jurat…

— Am vrut să te protejez, a mințit el. Nu știam cum să gestionez totul. Ea… ea m-a șantajat!

Diana ridică sprânceana și întinse telefonul către un microfon lăsat pe masa DJ-ului.

— Ai șantajat tu asta? îl întrebă ea pe Mihai, apăsând „play”.

Vocea lui Mihai răsună în boxe, înregistrată clar:

„Nu contează copilul. Nu mă interesează. Nu vreau să apară în acte, în viața mea, nicăieri. Dacă vorbești, te distrug. Tu nu exiști.”

Un murmur de groază trecu prin mulțime.

Sorina își scoase verigheta abia pusă și o lăsă să cadă în paharul de șampanie.

— Suntem terminați, Mihai. Ai distrus tot.

El s-a repezit la ea, dar doi chelneri, transformați în paznici de ocazie, i-au tăiat calea. Diana s-a apropiat de mine, m-a privit în ochi și a spus doar atât:

— Acum ești liberă.

Am simțit lacrimile împingându-se în colțul ochilor, dar nu le-am lăsat să curgă. Am privit sala. Oameni care cândva ar fi aplaudat un toast, acum aplaudau adevărul. Un adevăr care a venit cu un preț—dar și cu eliberare.

Am ieșit din sală cu Rareș în brațe. Aerul de afară era proaspăt, ca după o furtună. Un taxi aștepta deja, comandat de Diana. Am urcat, și pentru prima dată în multe luni, n-am mai simțit că fug. Simțeam că merg înainte.

— Unde mergem? a întrebat șoferul.

— La un nou început, am răspuns zâmbind.

Dar viața nu se oprește după o confruntare. În săptămânile ce-au urmat, Mihai a încercat să conteste actele. A plătit avocați, a apărut la posturi TV locale, victimizându-se. Dar documentele erau solide, iar Diana era neînduplecată. Tribunalul i-a respins toate solicitările. Și, mai mult, a fost obligat să plătească pensie alimentară.

Am închiriat o garsonieră mică, dar luminoasă. Rareș a început să râdă mai des. A făcut primii pași într-o zi în care ploua torențial, iar eu am izbucnit în râs și lacrimi deodată. Diana mă vizita des, aducându-mi pungi cu haine, borcane de compot și ziare cu articole scrise de femei care începuseră să vorbească și ele. Era un val nou. O primăvară.

Într-o dimineață, am primit o scrisoare. De la Sorina. Nu conținea reproșuri, ci regrete.

„Nu am vrut să te judec. Nu știam. Nu știu dacă vreau să fiu mamă, dar știu că tu ești una. Și una curajoasă. Dacă vreodată Rareș vrea să-și cunoască fratele sau sora… ușa mea e deschisă.”

Am plâns din nou. Nu de tristețe. Ci de ușurare. De speranță.

La un an de la nuntă, am organizat un mic botez pentru Rareș. Într-o curte dintr-un sat de munte, unde ne adunaserăm vreo 15 oameni. Diana i-a fost nașă. Când a aprins lumânarea, am simțit că luminăm nu doar un copil, ci un drum nou. Fără frică. Fără lanțuri.

Mihai? L-am văzut o singură dată, într-o parcare. A întors capul. Eu am zâmbit. De data asta, el era cel care fugea. Și eu, cea care mergea înainte. Cu fiul meu. Cu demnitatea mea. Cu viața mea.

Pentru că da, Mihai a avut dreptate într-un singur lucru.

Eu supraviețuiesc.

Dar acum știu să și trăiesc.