A închis și s-a apropiat de mama. „Crezi că ești deșteaptă, Mariana? Crezi că poți s-o ascunzi? Am oameni în recepție, în parcare. Nu are unde fugi.” A lovit-o cu o palmă atât de puternică, încât a căzut pe canapea. „Am s-o găsesc. Și când o voi găsi, o să mă asigur că voalul de văduvă îmi vine bine.” A ieșit trântind ușa.

Tremuram în întunericul acelui dulap, cu rochia de mireasă strânsă în jurul genunchilor și lacrimile curgându-mi șiroaie pe obraji. Mama era undeva în cameră, probabil plângând în tăcere sau rugându-se în șoaptă. Nu știam dacă să ies sau să rămân acolo până când totul avea să treacă, deși era clar că nimic nu avea să mai fie la fel.

Au trecut minute bune, poate zeci, poate ore — timpul se dilata și se contracta haotic. Dintr-o dată, ușa dulapului s-a deschis încet. Mama era acolo, cu ochii roșii și obrajii umflați de la lovitură.

„Gata. A plecat. Dar nu suntem în siguranță”, mi-a șoptit. „Trebuie să plecăm. Acum.”

Am ieșit clătinându-mă, îmi simțeam genunchii moi, iar capul îmi vuia. Încă purtam voalul, dar parcă nu mai eram aceeași femeie care visase la o viață în alb. Mama m-a tras de mână spre baie, unde mi-a dat o pereche de blugi, un hanorac și o geantă mică.

„Le țineam pentru orice eventualitate,” mi-a spus, evitându-mi privirea. „Știam că nu e omul potrivit. Dar nu am știut cât de departe poate merge.”

M-am schimbat în grabă, cu mâinile tremurând. Am ieșit pe ușa de serviciu, exact cum spusese mama. Am coborât pe scări, am trecut pe lângă personalul hotelului cu capul plecat, până am ieșit pe o alee laterală. Acolo, un bărbat în vârstă stătea sprijinit de un Logan prăfuit.

„Tata?” am întrebat, nevenindu-mi să cred.

Era el. Nu-l mai văzusem de ani de zile, de când divorțase de mama și plecase în străinătate. Acum era din nou aici, cu un ochi vânăt și o privire plină de spaimă și hotărâre.

„Urcă. Repede!” ne-a îndemnat. „Avem 15 minute până Andrei își dă seama că ai ieșit pe aici.”

Am pornit în viteză, cu motorul turat și drumul vibrând sub roți. Mama și tata nu schimbau nicio vorbă, doar din când în când își aruncau priviri scurte, încărcate de amintiri și regrete.

„Vreți să-mi spuneți ce se întâmplă?!” am izbucnit într-un final, cu glasul spart de panică.

Mama s-a întors spre mine. „Andrei nu este cine pretinde că este. Nu e doar un bărbat cu bani și relații. Are legături cu oameni periculoși, criminali. Și tu erai doar o piesă într-un plan.”

„Un plan? Ce plan?”

„Are datorii uriașe. Firma lui e aproape de faliment. Căsătoria cu tine era o garanție. Averea noastră, pământul moștenit de la bunicul tău din Bistrița… Era tot ce-l interesa. Urma să te folosească. Apoi, cel mai probabil, să… te elimine.”

Mi s-a făcut greață. Simțeam cum întreaga mea lume, fiecare amintire frumoasă cu el, se sparge ca un vitraliu sub bocanci. Toate mesajele, cererea în căsătorie la munte, jurămintele de iubire — toate erau o farsă bine jucată.

Am ajuns la o pensiune veche, ascunsă într-o poiană. Acolo ne-am refugiat. Zilele următoare au fost o nebunie. Am schimbat telefoanele, am stat ascunși, iar tata a sunat câțiva prieteni din vechime — oameni care aveau acces la dosare, la informații din surse sigure.

„Andrei e urmărit de DIICOT. Deja e suspectat că a ‘curățat’ două foste iubite care-l amenințau că vor vorbi,” ne-a spus tata într-o seară, în timp ce mama plângea în camera de alături. „Tu erai următoarea. Dar acum… nu mai are controlul.”

Mi-au trebuit săptămâni să-mi revin. Nu ieșeam din pensiune decât noaptea, acoperită bine. Am început să scriu într-un jurnal, singura formă prin care reușeam să-mi alin sufletul. Dar mai presus de orice, am început să pun întrebări. De ce nu văzusem semnele? De ce nu-l ascultasem pe tata când îmi spusese că Andrei e prea ‘perfect’?

Într-o seară, a venit vestea. Poliția îl arestase. Nu pentru ce făcuse mie, ci pentru o tentativă de trafic de influență și spălare de bani. Dar era un început. Iar într-o zi, o tânără avocată m-a sunat.

„Am aflat totul. Mă ocup de victimele lui. Sunt cinci. Unele nu mai sunt în viață. Dar tu ești. Și ai o voce. Dacă vrei… putem face dreptate.”

Am acceptat. Am dat declarații. Am oferit jurnalul meu ca dovadă, iar mama a recunoscut tot ce văzuse și auzise. Procesul a fost greu, dar în final… l-au condamnat. Doisprezece ani de închisoare. Fără drept de apel.

Șase luni mai târziu, stăteam din nou în fața unei oglinzi. De data asta, nu mai era rochie de mireasă, ci o rochie simplă, albastră, de primăvară. Eram invitată la un eveniment caritabil organizat pentru femei abuzate. Iar eu eram acolo nu ca victimă, ci ca supraviețuitoare.

Mama stătea în spatele meu, pieptănându-mi părul. De data asta, mâinile ei nu mai tremurau. Era senină. Tata ne aștepta jos, lângă mașină, cu un zâmbet cald.

Am ieșit împreună din pensiunea care ne salvase viețile. Am privit cerul. Era senin. Aerul mirosea a libertate.

Și-atunci am știut: uneori, mama care te încuie într-un dulap, de fapt, îți deschide ușa spre o nouă viață.