Cineva văzuse un mesaj disperat de la un copil care nu mai știa ce altceva să facă. Telefonul a vibrat.

Am tresărit și aproape că am scăpat telefonul din nou. Mâinile îmi tremurau. Am atins ecranul cu degetele reci și l-am deblocat. Noul mesaj era scurt:

„Cine ești?”

N-am știut ce să fac. Am închis ochii și mi-am sprijinit fruntea de marginea mesei șchioape. Apoi, fără să gândesc prea mult, am scris:

„Scuzați-mă. Am greșit numărul. Îmi pare rău. Era pentru mătușa mea. Frățiorul meu e bebeluș și nu mai avem lapte. Iertați-mă.”

Am apăsat „trimite” și am aruncat telefonul pe pat, ca și cum m-ar fi ars. Nu voiam să mai văd nimic. Eram jenată. Speriată. Și, mai ales, rușinată. Nu-mi plăcea să cer, dar nu mai aveam încotro.

Frățiorul meu a continuat să plângă încă zece minute. Am încercat să-l legăn, să-i vorbesc, să-l țin la piept. Până la urmă, a adormit sleit de puteri. Eu am rămas acolo, nemișcată, privind tavanul crăpat și întrebându-mă ce greșisem în viață. De ce eram singură, la doisprezece ani, cu un bebeluș în brațe, într-o lume care parcă nici nu mă vedea?

Telefonul a vibrat din nou.

M-am uitat.

Un nou mesaj.

„Unde stai?”

Mi s-a făcut și mai frig. Nu știam dacă să răspund. Poate era un om rău. Poate cineva care voia să ne facă rău. Dar mesajul avea un ton… diferit. Fără ironie. Fără agresivitate. Doar simplu. Direct.

Am stat câteva minute în tăcere.

„București, cartierul Ferentari,” am scris în cele din urmă, strângând din dinți. „Scara B, etaj 2.”

A trecut o oră.

Apoi două.

Am adormit cu frățiorul în brațe.

Dimineața, un sunet brusc m-a trezit: cineva bătea la ușă.

M-am ridicat buimacă și m-am uitat pe vizor. Un bărbat în costum, cu o geantă mare de hârtie într-o mână și un termos în cealaltă, stătea pe hol. Arăta complet nelalocul lui în blocul nostru vechi, unde pereții erau plini de graffiti și mirosul de mucegai nu te părăsea niciodată.

Am deschis încet.

— Tu ai trimis mesajul? m-a întrebat cu o voce joasă, caldă.

Am dat din cap încet.

Mi-a întins geanta de hârtie.

— Lapte praf, scutece, niște borcănele cu piureuri. Sper că e ce trebuie. Și aici e un termos cu supă caldă. Pentru tine.

L-am privit fără să pot spune nimic. Mi s-au umplut ochii de lacrimi.

— Mulțumesc, am șoptit. Dar… de ce?

— Pentru că am fost și eu copil flămând odată. Și pentru că prea mulți trec mai departe și nu fac nimic.

A dat să plece, dar s-a întors:

— Mă cheamă Radu.

Apoi a dispărut pe scări.

Zilele următoare a trimis din nou. Nu doar lapte. Ci și fructe, alimente pentru mama, jucării mici pentru bebe. Nu a spus niciodată prea multe. Nu voia nimic în schimb. Doar întreba: „Mai aveți nevoie de ceva?”

Mama a fost șocată când a aflat. A vrut să refuze ajutorul. Dar apoi l-a cunoscut pe Radu. Au stat de vorbă ore întregi în bucătăria noastră mică. I-a povestit cum a rămas singură după ce tata ne-a părăsit. Cum muncește pe rupte și tot nu-i ajung banii.

Radu n-a spus multe, dar în ziua următoare i-a adus mamei un pliant de la o firmă de curățenie de lux. L-a pus pe masă.

— Vor o femeie de încredere. Se plătește dublu față de cât iei tu acum.

Mama a primit postul. Din prima lună, am început să avem bani pentru tot ce ne trebuia. Am cumpărat și un telefon nou. De data asta, nu l-am mai scăpat din mână.

Dar n-a fost tot.

După câteva luni, Radu a venit din nou.

— Am o întrebare pentru tine, mi-a spus, uitându-se la mine. Ți-ar plăcea să mergi la o școală bună? Să ai un mentor. Să înveți lucruri pe care copiii din cartierul ăsta nu le află niciodată?

Am rămas mută.

— O fundație pe care o sprijin oferă burse pentru copii inteligenți, dar cu probleme. Trebuie doar să vrei.

Am spus „da” fără să clipesc.

Am început să merg la cursuri speciale, să am profesori care mă ascultau. Să învăț engleză, informatică, chiar și muzică. Radu mă încuraja mereu. Îmi aducea cărți. Uneori mă lua cu mașina lui scumpă și mă ducea în locuri unde nu credeam că o să ajung vreodată: la teatru, la muzeu, chiar și la bibliotecile mari din centru.

Anii au trecut. Frățiorul meu a crescut și el, sănătos și vesel. Mama s-a angajat cu carte de muncă și a început să zâmbească mai des. Eu am terminat liceul cu cele mai mari note din clasă. Și în ziua în care am fost acceptată la facultate, Radu a venit cu mine să ne uităm la listă.

— Ai reușit, a zis simplu, și mi-a strâns mâna.

Am plâns atunci, fără rușine.

— N-ai idee cât de mult ai schimbat viața mea, am spus. Totul a pornit de la un mesaj greșit…

— Uneori, cele mai mari schimbări încep cu cele mai mici accidente, a răspuns zâmbind.

Când am împlinit douăzeci de ani, Radu m-a invitat la un eveniment caritabil. Mi-a dat un discurs de citit. Tremuram, dar am reușit. Lumea m-a aplaudat. Iar când m-am întors la locul meu, el m-a privit cu mândrie.

— Acum tu poți fi omul care răspunde la un mesaj trimis din greșeală, mi-a spus. Nu uita asta niciodată.

Astăzi sunt asistentă socială. Mă întorc des în cartierul unde am crescut. Am pus acolo un centru mic, unde copiii pot veni după școală, să mănânce, să învețe, să viseze.

Și uneori, când telefonul meu vibrează noaptea și văd un mesaj de la un număr necunoscut, îmi amintesc: schimbarea poate începe cu o singură întrebare. „Mai aveți nevoie de ceva?”