Când a deschis ușa casei în dimineața de Crăciun… ce avea să descopere dispărut, în afară de mobilă? Și până unde era dispus să meargă ca să recupereze ceea ce a pierdut?…

Înăuntru, tăcerea era deplină. Călin păși în hol cu pas grăbit, dar se opri brusc. Totul părea… gol. Pe perete nu mai erau tablourile acelea kitsch cu flori de câmp, cele care o făceau pe Laura să zâmbească. Comoda din sufragerie dispăruse. Canapeaua — lipsă. Chiar și draperiile. A lăsat jos trollerele și a început să se plimbe prin camere ca un animal prins în capcană.

În bucătărie, plicul îl aștepta. L-a deschis cu degete tremurânde și, pe măsură ce citea rândurile reci și ferme ale cererii de divorț, sângele i se scurse din față. Când privirea i-a căzut pe ecografie, i s-au înmuiat genunchii. Își duse o mână la gură și se așeză brusc pe podea. Un copil? Al lui?

Șocul îl paraliza. A scos telefonul. A sunat-o. Laura nu a răspuns.

A doua zi, avocatul Laurei îl sunase deja. Tonul a fost sec, juridic: „Clienta mea dorește să finalizeze procedurile cât mai repede. Aveți la dispoziție 15 zile să vă opuneți vânzării. Dar vă avertizez că va fi în zadar.” Călin a închis telefonul fără să răspundă.

Karina, amanta lui, nu știa nimic despre ce se întâmplase. Era în camera de hotel, plictisită și iritată că „Călinaș” o lăsase singură în dimineața de Crăciun. Când el s-a întors, cu ochii roșii și expresia pierdută, Karina l-a întrebat dacă totul e bine. A răbufnit. A țipat. I-a zis să-și ia lucrurile și să plece. Karina l-a făcut „nebun” și a trântit ușa. Și a plecat.

Călin a rămas singur. Dintr-un bărbat sigur pe el, încrezător în puterea lui de seducție, în iluzia că viața i se cuvine, ajunsese o umbră. A încercat s-o caute pe Laura. A mers la părinții ei, dar aceștia i-au trântit poarta în față. Fratele Laurei l-a amenințat că, dacă nu dispare din zonă, îi rupe picioarele.

Două luni mai târziu, într-o dimineață mohorâtă de februarie, Călin a primit un e-mail. Subiectul: „Rezultatele testului ADN”. Nu înțelesese la ce se referă. Laura ceruse, prin avocat, test de paternitate, tocmai pentru a nu-i permite lui vreo pretenție legală asupra copilului. Testul confirma: Călin era tatăl.

Atunci a început un alt joc. Călin a încercat să folosească tot ce putea: să o șantajeze emoțional, să o amenințe subtil că „nu e bine să crești un copil fără tată”, că „ar fi păcat să nu aibă sprijin”. Dar Laura, care între timp se mutase într-un apartament micuț în Brașov, nu s-a lăsat manipulată. Avea sprijinul fratelui și al unei prietene avocate care nu se lăsa intimidată de discursul manipulativ al fostului soț.

Când micuța Sofia s-a născut, Laura a trimis o fotografie familiei ei și câtorva prieteni. Călin a văzut poza postată discret pe Facebook, de la o prietenă comună. A izbucnit în plâns. Într-un acces de luciditate, a început să scrie o scrisoare către fiica lui — o pagină plină de regrete, de mărturisiri și promisiuni. Dar nu a trimis-o niciodată. Nu avea cui.

Anii au trecut. Laura s-a angajat la un centru educațional privat, unde copiii cu nevoi speciale învățau prin metode alternative. Sofia a crescut cu dragoste, cu stabilitate și zâmbete. Nu întreba despre tatăl ei. Când va veni timpul, avea să afle totul, fără ură, fără minciuni. Doar adevărul.

Într-o zi, la poșta din cartier, Laura a primit o scrisoare fără expeditor. O recunoscu după scrisul tremurat de pe plic. O deschise. Era scrisoarea netrimisă. Cuvintele erau greoaie, dar sincere: „Sofia, dacă vei citi vreodată asta, să știi că te-am iubit din clipa în care am aflat de tine. Am fost un laș. Am distrus totul. Mama ta e cea mai puternică femeie pe care o cunosc…”

Laura a închis ochii. Nici lacrimi, nici zâmbet. Doar o liniște. Liniștea unei femei care supraviețuise și care își făurise o viață nouă. Apoi a rupt scrisoarea în bucăți mici și le-a aruncat la coș.

Peste ani, în timp ce Sofia colora la biroul ei, Laura i-a spus simplu:

— Tati n-a știut cum să iubească. Dar tu meriți tot ce e mai bun. Și exact asta o să ai.

Afară ningea. În casă mirosea a scorțișoară și portocală. Iar în sufletul Laurei nu mai era loc pentru răzbunare, ci doar pentru pace. Căminul ei era mic, dar cald. Așa cum trebuia să fie.