Dimineața următoare, când am intrat să o trezesc, am găsit-o leoarcă de transpirație, cu cearșafurile încolăcite în jurul picioarelor, pielea rece și palidă ca hârtia. A deschis ochii ușor când i-am atins umărul. — Mamă… mă doare… tare tare, a șoptit abia auzit. N-am sunat la Cătălin. N-am mai discutat. N-am mai așteptat. Mi-am luat cheile. — Mergem la spital. Acum.

Am învelit-o repede într-un hanorac și o pereche de pantaloni de trening, deși fiecare mișcare părea să o doară. Mă rugam în gând să reziste drumul până la Pitești, cu fiecare semafor care întârzia mersul meu părând o glumă crudă a sorții.

La spitalul județean, am trecut peste privirile indiferente din triaj și am cerut, nu am mai cerut—am ordonat—să fie văzută imediat. Poate că disperarea din vocea mea sau paloarea de moarte a Andreei i-a convins. A fost dusă direct la consult, apoi la ecografie, apoi la ginecolog. Nu mai înțelegeam nimic. Medicul a ieșit în cele din urmă cu o față încrețită, serioasă, și ne-a privit drept în ochi.

— Suspiciune de torsiune de ovar, a spus. Trebuie operată. De urgență.

Mi s-a tăiat respirația. Torsiune de ovar? Nici nu știam exact ce înseamnă, dar cuvântul „urgență” mi-a făcut genunchii să se înmoaie. Am întrebat ce se întâmplă, ce riscăm, ce presupune intervenția, dar nimeni nu mai avea timp de explicații. Totul s-a derulat ca un film în slow-motion—au pregătit-o, au dus-o în sala de operație, și eu am rămas pe un scaun de metal, în holul rece, cu mâinile tremurând și ochii în lacrimi. L-am sunat pe Cătălin.

— O operează, i-am spus. La ovar. E grav. A plâns când i-am spus că trebuie să vină, dar am închis înainte să-l aud cum încearcă să se scuze.

Au trecut trei ore. Cele mai lungi trei ore din viața mea. Îmi imaginam tot ce era mai rău: că o pierd, că rămâne cu sechele, că nu o să mai poată avea copii. Gândurile îmi dansau în cap, haotice, fără sens, doar frică pură. În cele din urmă, o asistentă m-a chemat și mi-a spus că operația s-a încheiat. Doctorul avea să vorbească cu mine.

— A fost o torsiune ovariană totală. S-a produs o răsucire a trompei și a ovarului drept, ceea ce a întrerupt fluxul de sânge. Din păcate, nu am mai putut salva ovarul.

Am clipit de mai multe ori, încercând să înțeleg.

— Deci… a rămas fără un ovar?

— Da. Dar ați venit la timp. Dacă întârziați încă o zi, se putea infecta, sepsis, chiar risc vital. A fost noroc… și instinctul mamei, a adăugat, uitându-se la mine cu un soi de respect.

Am plâns în tăcere, în colțul acelui salon alb, fără să-mi pese cine mă vede. Îmi era atât de rușine că am amânat. Că am permis îndoielii să-mi acopere intuiția. M-am simțit vinovată de parcă eu însămi i-aș fi făcut răul. Cătălin a apărut într-un final, cu ochii roșii de la alergat, și a stat în prag, ca un copil pedepsit.

— N-am știut, a spus.

Nu i-am răspuns. Nu aveam putere.

Andreea s-a trezit a doua zi, obosită, cu fața trasă, dar vie. Când m-a văzut lângă pat, a zâmbit slab.

— Gata? a întrebat.

— Gata, puiule. Ai fost foarte curajoasă.

— Nu mai doare așa tare, a șoptit. Mă simt… ușurată.

Mi-am pus capul pe mâna ei și am izbucnit din nou în lacrimi. Lacrimi de ușurare, de vină, de dragoste. Am petrecut patru zile în spital, iar în acest timp am învățat tot ce se poate învăța despre sănătatea reproductivă la adolescente. Am vorbit cu medici, am citit, am întrebat, am notat. M-am simțit ca un soldat în război. Un război pe care îl ignorasem trei săptămâni și aproape îl pierdusem.

Când am adus-o acasă, Cătălin a încercat să o îmbuneze cu glume stângace, dar ea l-a privit cu acea maturitate dobândită prin durere și i-a spus simplu:

— Dacă mama nu mă ducea atunci, nu știu dacă mai eram.

A fost nevoie de tăcerea aceea pentru ca el să înțeleagă. L-am văzut plecând capul, și din acea zi s-a schimbat. Nu a fost brusc, dar a fost real. A început să fie atent, să întrebe, să citească. Să-și recunoască greșelile.

Viața noastră a intrat din nou într-un ritm normal, dar nu mai e la fel. Andreea a rămas cu un singur ovar, dar cu șanse intacte de a deveni mamă. A reluat școala, prietenii, zâmbetul. Încă mai are zile în care o dor cicatricile, dar nu mai tace. Spune tot. Iar eu ascult, oricât de mică ar părea problema.

Nu mi-am iertat niciodată pe deplin că am așteptat atât. Dar am învățat o lecție grea, care sper să nu mai fie repetată de alți părinți: să-ți asculți copilul, chiar și atunci când vocea lui e slabă. Mai ales atunci. Și să-ți urmezi instinctul de părinte, chiar dacă toți ceilalți te acuză că exagerezi.

Pentru că, uneori, între viață și moarte, stă doar o mamă care decide că nu mai poate aștepta.