Iar în acel moment, înainte ca adevărul să fie rostit, înainte ca lumea să mi se prăbușească sub picioare— N-am putut face nimic altceva decât să țip, un țipăt surd, aproape animalic, care a ieșit din mine ca o eliberare, dar și ca o implozie a tuturor temerilor acumulate în ultimele luni. Doctorul s-a uitat la mine cu o compasiune reținută, în timp ce Andreea, șocată, se uita când la mine, când la el, de parcă nu știa ce să creadă.

M-am sprijinit de marginea mesei, cu genunchii moi. „Vă rog… spuneți-mi tot.”

Doctorul Andrei a închis ușa și s-a așezat pe un scaun, încrucișându-și degetele peste dosarul galben. „Rezultatele ecografiei arată un țesut care nu ar trebui să fie acolo. În mod normal, la o vârstă ca a fiicei dumneavoastră, nu ne-am gândi la asta, dar… pare a fi o formațiune tumorală.”

M-am uitat la Andreea. Ochii ei s-au mărit, buzele i s-au strâns. „O… tumoră?”

Doctorul a dat din cap. „Cel mai probabil benignă. Dar e poziționată într-un loc periculos. O parte apasă pe colon, de acolo și durerile. Cealaltă parte pare să fi crescut spre ovare. Trebuie operată. Cât mai curând.”

Mi-a luat câteva secunde să înțeleg. „Dar cum? Cum s-a întâmplat asta? Ea nu s-a lovit, nu a avut nimic…”

„E ceva care a evoluat lent. Poate o anomalie congenitală, poate ceva genetic. Nu putem ști până nu o scoatem și o analizăm.”

Am simțit că mi se înmoaie stomacul. „Și… e periculos?”

„Da, poate deveni. De asta am și insistat să discutăm imediat. Dacă nu intervenim, riscă o obstrucție intestinală sau o răsucire ovariană. Asta ar însemna urgență chirurgicală, dureri cumplite și posibile complicații pe termen lung.”

Andreea m-a prins de mână. Mâinile ei erau reci ca gheața. „Mamă, îmi e frică.”

Am strâns-o la piept, aproape uitând de prezența medicului. „O să fim bine. Promit.”

După ce am semnat acordurile pentru investigații suplimentare și am primit data operației—peste două zile—am ieșit din spital în tăcere. Andreea mergea încet, parcă fiecare pas o durea. Când am ajuns acasă, Mihai tocmai venise. Ne-a privit scurt, cu o sprânceană ridicată.

„Ați fost la doctor?” a spus pe un ton sec.

„Da. Și bine am făcut,” i-am răspuns, cu o furie mocnită în voce. „Are o tumoră, Mihai. Trebuie operată.”

Privirea i s-a schimbat. Din aroganță, a devenit confuzie, apoi un început de spaimă.

„Ce… ce fel de tumoră?”

„Una care-i apasă pe intestine și ovare. Care o doare. Și care putea fi diagnosticată mai devreme dacă nu o ignorai!”

N-a spus nimic. A rămas în ușă, cu gura ușor deschisă. L-am lăsat acolo și am urcat cu Andreea în cameră. Am stat cu ea toată noaptea, ținând-o de mână, vorbind despre orice altceva decât ceea ce ne aștepta.

Ziua operației a venit prea repede. Am așteptat în salonul alb, steril, simțind fiecare secundă ca o oră. Mihai a venit și el, palid, stând tăcut în colțul camerei. Când în sfârșit a ieșit doctorul, avea o expresie gravă, dar ușor mai senină decât înainte.

„Operația a fost un succes. Am îndepărtat întreaga formațiune, iar testele inițiale indică că era benignă. Vom confirma după biopsie, dar șansele sunt bune. Cel mai important e că nu au fost afectate organele vitale.”

M-am prăbușit pe un scaun și am izbucnit în plâns. De ușurare, de oboseală, de tot ce ținusem în mine luni întregi.

Andreea s-a trezit câteva ore mai târziu. Era amețită, dar zâmbea. „Nu mă mai doare…” a spus. A fost prima oară când am văzut lumina aceea veche în ochii ei. Aceea de dinainte ca totul să se destrame.

Au urmat săptămâni de recuperare. Vizite la medic, regim alimentar, răbdare. Dar cu fiecare zi, Andreea devenea din nou ea însăși. Mai slabă, dar mai puternică. Mai tăcută, dar mai profundă.

Mihai a încercat să se apropie, dar fiica noastră îl privea cu o răceală care nu putea fi topită ușor. Într-o seară, după ce am adormit-o, mi-a spus: „Nu pot să-l iert. M-a lăsat să sufăr. N-a avut încredere în mine. În tine, da. Dar în el… nu.”

I-am explicat că uneori oamenii se sperie și reacționează greșit. Dar în sinea mea, știam că între ei s-a format o prăpastie greu de reparat.

Într-o duminică, când Andreea ieșise pentru prima dată singură la plimbare, Mihai s-a așezat lângă mine și a spus: „Am greșit. N-am vrut să par indiferent. Am crezut că o protejez, că n-are rost să o duc la medici pentru fleacuri. Dar… am fost orb. Și egoist.”

„Ai fost,” am zis eu, fără ocolișuri. „Și te-a costat încrederea fiicei tale.”

S-a ridicat în tăcere și a ieșit. Iar eu am rămas privind spre ușă, întrebându-mă dacă vreodată vor reuși să se apropie din nou.

Timpul a trecut. Biopsia a confirmat că formațiunea era benignă. Andreea s-a întors la liceu, cu pasul mai hotărât și o privire mai matură. Începuse din nou să facă poze, să râdă cu prietenele, să se bucure de micile lucruri. Dar ceva se schimbase în ea. Avea o claritate în priviri pe care puțini adolescenți o au.

Într-o seară, când stăteam pe balcon cu ceai în mâini, mi-a zis: „Mamă, știi ce m-a durut cel mai tare? Nu durerea. Ci că am crezut că nu contez. Că dacă spun că mă doare, nimeni nu mă crede. Tu ai fost singura care m-a văzut cu adevărat.”

Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. I-am prins mâna și am spus doar atât: „Întotdeauna o să te văd.”

A fost un drum greu, dar ne-a apropiat. Am învățat amândouă că vocea noastră contează, că iubirea de mamă poate muta munții, chiar și atunci când toți ceilalți spun să stai pe loc. Iar pe Mihai… l-am invitat să participe. Să-și recâștige locul. Dar am știut că Andreea va decide când—sau dacă—va fi pregătită să-l ierte.

Pentru mine, important era că fiica mea trăia. Că mergea, zâmbea, visa. Și că de fiecare dată când o priveam, știam că acel țipăt din cabinetul doctorului a fost începutul unei lupte. Una pe care am câștigat-o. Împreună.