Vocea lui Radu a umplut capela — calmă, inconfundabilă, vie. Dar ceea ce a spus a fost atât de șocant, încât preotul a scăpat Biblia din mâini. — Dacă auziți asta, înseamnă că mama mea a trecut în sfârșit limita. Dar înainte să credeți vreun cuvânt din ce spune, trebuie să știți ce am descoperit în pivnița ei…

…Toată lumea s-a întors instinctiv spre boxa telefonului. Radu, cel care zăcea nemișcat în sicriu, vorbea dintr-un alt plan, cu o voce tăioasă, dar calmă:

— …am găsit acolo, ascunsă într-o valiză veche, corespondența dintre ea și un bărbat. Nu era tata. Era un anume „Viorel”, căruia îi trimitea bani și rugăminți să nu spună nimic despre ce s-a întâmplat în 1983.

Murmure. Fețele se întorceau de la sicriu la Elena. Aceasta stătea nemișcată, cu obrajii încremeniți, dar ochii trădau panica. Cineva din rândul din spate a șoptit: „Viorel… fratele lui Radu nu a murit în copilărie?”

— …și mai ales, continua vocea lui Radu, scrisorile alea dovedeau că nu tata a fost cel care a furat banii de la șantier, așa cum a susținut mama. Ea i-a plantat acolo și l-a convins pe tata să-și asume vina ca să nu-i piardă pe noi. A fost distrus. Niciodată n-a mai fost același.

Tremuram. Mâinile îmi înghețaseră în poală. Îmi aminteam perfect perioada aceea – Radu mi-a povestit de câteva ori despre cât de mult l-a afectat scandalul din familia lui, dar niciodată nu a știut întreaga poveste. Până nu demult, se pare.

— Și dacă tot suntem aici, între oameni care l-au iubit pe tata și poate au uitat de adevăr, continua vocea din telefon, trebuie să mai știți ceva despre mama mea. A spus mereu că soția mea, Ana, nu e demnă de mine. Că e „prea simplă”, „prea tăcută”, „prea săracă”. Dar când eu am fost la cel mai greu, Ana m-a ținut în viață. Ea și fiul meu, Tudor. Iar dacă mama spune altceva… înseamnă că minte.

Elena s-a ridicat brusc și a ieșit în grabă din capelă, tropăind peste podeaua de marmură. Unchiul Ion s-a ridicat și a vrut să o urmeze, dar preotul l-a oprit cu un gest scurt și o privire fermă. Apoi s-a întors spre mine și a spus încet:

— Să continuăm slujba, așa cum și-ar fi dorit Radu. Cu respect.

Și a continuat. Dar nimeni nu mai era cu totul prezent. Murmurul, rușinea și mirarea se agățau ca o pânză invizibilă de toți cei prezenți. Eu nu mai plângeam. Stăteam dreaptă, cu Tudor strâns lângă mine, și simțeam cum o parte din greutatea pe care o cărasem atâta timp în suflet începea, pentru prima dată, să se desprindă.

După înmormântare, rudele au venit la mine altfel. Nu mai era acel aer de superioritate sau compasiune falsă. Unchiul Ion mi-a strâns mâna cu adevărat. Verișoara care dăduse din cap înainte mi-a cerut scuze, stânjenită. Iar mătușa — cea care șoptise că Elena „are dreptate” — a plecat fără să spună un cuvânt.

Zilele următoare au fost grele. Casa era tăcută, colțurile goale. Radu nu mai râdea, nu mai lăsa muzica să răsune, nu mai spunea povești înainte de culcare. Dar ceva se schimbase. Oamenii au început să-mi aducă mâncare, să se ofere să stea cu Tudor. Chiar și preotul a venit într-o seară să mă întrebe dacă avem nevoie de ceva. Nu era doar mila. Era conștiința că fusese o nedreptate. Și că, în sfârșit, se spusese adevărul.

După șapte săptămâni, am primit o scrisoare. Era scrisul Elenei. Am deschis-o cu mâinile tremurânde.

Ana,
Nu pot să spun că îmi pare rău în cuvinte care să repare totul. Dar m-ai făcut să-mi văd viața ca printr-o oglindă spartă. Radu m-a înfruntat în cele din urmă, chiar și dincolo de moarte. A avut curajul pe care eu nu l-am avut niciodată. Am fost o mamă crudă. O soacră și mai rea. Și nu știu dacă pot fi iertată.
Dacă într-o zi simți că pot veni să-l văd pe Tudor, știi unde mă găsești.
Elena

N-am răspuns. Nu imediat.

Viața a mers mai departe, dar nu pe vechile drumuri. Am găsit de lucru la o librărie mică din centrul orașului. Tudor a început să meargă la terapie și, într-o zi, mi-a spus că vrea să-și amintească de tatăl lui nu prin lacrimi, ci prin „ceva frumos”. A început să deseneze. Iar pe peretele din camera lui a lipit o foaie mare pe care scria: „Tata ne-a învățat să spunem adevărul, chiar și atunci când doare.”

Într-o sâmbătă, pe la prânz, Tudor m-a întrebat:

— Pot să o chem pe bunica? Vreau să-i arăt desenul ăsta.

M-am uitat lung la el. În ochii lui nu mai era furie, ci o înțelepciune pe care rar o vezi la un copil.

— Dacă tu simți că e bine, am spus, atunci cheam-o.

Elena a venit. Cu pași mărunți, privirea în pământ, și o pungă de prăjituri în mână. A înghețat în pragul ușii când l-a văzut pe Tudor întinzându-i desenul.

— L-am făcut pentru tine, bunico, a spus el. Ca să nu mai spui niciodată lucruri urâte despre mama. Pentru că tata n-ar fi vrut asta.

Elena a izbucnit în plâns. Nu din disperare, ci din rușine și dor. Și a căzut în genunchi în fața mea.

— Ana… dacă aș putea da timpul înapoi… Aș fi fost altfel. Aș fi fost mama care Radu merita să o aibă. Și soacra pe care tu o meritai.

Am plâns. Am plâns împreună. Nu pentru ce a fost, ci pentru ce-ar fi putut fi.

De atunci, ne vedem o dată pe săptămână. Nu suntem o familie perfectă, dar suntem una care a învățat, în sfârșit, să vorbească. Să se privească în ochi. Să-și spună adevărul, chiar și când doare.

Și uneori, când privesc cerul seara, mă gândesc că Rad