A sosit în liniște, dar cu o siguranță care nu lăsa loc de întrebări. Șoferul a coborât primul, a cercetat discret curtea, apoi a deschis ușa din spate. Și atunci a coborât Teodor—încet, calculat—ca și cum noaptea aceea i-ar fi aparținut lui, și nu invers.

Toți ochii s-au întors instinctiv spre el. Teodor nu era genul de om care să intre într-o încăpere și să nu lase urme. Purta un costum gri-închis, croit impecabil, cu o batistă albă perfect pliată în buzunarul sacoului.

Când și-a ridicat privirea, m-a văzut. A înțepenit preț de o secundă, apoi, fără să spună nimic, s-a apropiat. Nu-i mai auzisem pașii de ani. Nici nu mai sperasem. Fusese cel mai bun prieten al soțului meu, cel care ne fusese alături în vremurile bune și în cele dureroase. După ce soțul meu a murit, legăturile noastre s-au slăbit, iar Andrei… Andrei s-a distanțat de toți.

— Nu trebuia să fii singură în seara asta, a spus Teodor cu o voce joasă, caldă, privindu-mă direct în ochi.

— Nici nu știam că vii.

— Am aflat târziu. Dar am venit pentru că știam că ei nu vor avea decența să-ți dea locul cuvenit.

O liniște tensionată se lăsă peste curtea luminată subtil. Din interior se auzeau râsete și muzică, dar în colțul nostru, timpul stătea pe loc.

— Nu mai are rost, Teodor. M-au făcut invizibilă în ochii fiului meu. A câștigat ea. Familia ei. Eleganța lor de suprafață. Excelul ei.

El zâmbi amar.

— Oamenii care uită cine i-a crescut și cine le-a șters fruntea când aveau febră, se vor trezi într-o zi într-o tăcere pe care niciun meniu de nuntă nu o poate umple. Hai cu mine.

— Unde?

— Înăuntru. Nu mai stăm lângă ușa de serviciu. E timpul să întrebăm cu voce tare ce nimeni nu îndrăznește.

Am încercat să mă împotrivesc. Nu voiam scandal. Nu voiam să fiu motivul unei rupturi. Dar în ochii lui Teodor era o determinare pe care n-am mai văzut-o demult. M-a prins de braț și m-a condus înapoi în sala principală.

Când ușa s-a deschis, muzica s-a oprit brusc, ca și cum sala însăși ar fi simțit tensiunea. Teodor a pășit primul, cu pași rari, fermi. Eu în urma lui, tremurând, dar dreaptă.

Am ajuns în centrul sălii, exact între ringul de dans și masa de onoare. Se făcuse o liniște atât de adâncă, încât se auzeau doar ticăitul tacâmurilor care mai atingeau din greșeală farfuriile.

— Am o întrebare, a rostit Teodor, clar, răspicat, privind înspre mire și mireasă.

Toate privirile s-au întors către el, apoi către mine, și în cele din urmă, către Andrei.

— De ce stă în spate chiar mama mirelui?

A fost ca o explozie mută. În sală, aerul s-a rarefiat. Fața Vivianei s-a înroșit. Mama ei s-a fâstâcit, încercând să zâmbească, dar nimeni nu se uita la ea. Toți se uitau la Andrei.

El părea să fi înghețat. Avea aceeași privire pe care o avea când era mic și era prins cu o minciună.

— Eu… nu am… Nu știam că…

— Nu știai că mama ta e pusă lângă ieșirea personalului? l-a întrerupt Teodor. Nu știai că nu e trecută în lista de onoare? Nu știai că nimeni de la masa ei nu avea servire completă?

— A fost o greșeală, a spus Andrei, dar vocea îi era slabă, nesigură.

— Nu, a fost o alegere, am spus eu, pentru prima oară în seara aceea, cu o voce calmă, dar tăioasă. Și a fost clară.

Andrei s-a uitat la mine ca și cum m-ar fi văzut abia atunci. Nu mai eram mama care îi lega șireturile, care-i călca cămașa de liceu. Eram o femeie pe care o ignorase, o abandonase pentru o poveste frumoasă și convenabilă.

Viviana s-a ridicat.

— Nu știam că te simți așa, a spus ea, încercând să pară afectată. A fost o greșeală logistică. Oamenii de la organizare…

— Organizatorii nu te cunosc de când aveai rochiță cu paiete și plângeai că ți-a căzut coronița de flori la serbare, am spus eu. Nu ei mi-au furat locul, Viviana. Tu și Andrei mi l-ați luat.

Un oftat adânc a străbătut sala. Câteva rude din partea mea își plecaseră privirea. O mătușă ștergea o lacrimă. Familia Vivianiei nu știa cum să reacționeze. Erau învățați cu aparențele, dar nu cu adevărul rostit în față.

Teodor a făcut un pas înainte.

— Dacă o iubești, o respecți. Dacă o respecți, o pui la masă lângă tine, nu lângă mopuri și sacoșe de gheață. Ai uitat, Andrei. Ai uitat cine a fost acolo când n-aveai nimic.

Andrei s-a prăbușit pe scaun. A pus mâinile pe față, dar era prea târziu pentru scuze. O tăcere apăsătoare s-a lăsat peste toți. Apoi, ușor, unul câte unul, invitații s-au ridicat de la mese. Nu era revoltă. Era rușine.

Fără un cuvânt, am ieșit. Nu pentru că voiam să fug. Ci pentru că nu mai aveam ce căuta acolo. Afară, aerul era proaspăt, iar noaptea nu mai părea atât de rece.

Teodor a venit după mine.

— Îți promit ceva, a spus el. Într-o zi, o să-și amintească tot. Și va regreta. Dar tu, până atunci, trăiește pentru tine. Nu mai aștepta validarea lor.

L-am privit în ochi. Era sincer. Era omul care n-a uitat.

— Nu știu dacă pot ierta.

— Nici nu trebuie. Trebuie doar să nu te pierzi în durerea asta.

Am plecat împreună, cu pași liniștiți, lăsând în urmă luminile conacului și muzica care reîncepuse, dar fără vlagă.

În seara aceea am dormit liniștită. Nu pentru că totul fusese bine. Ci pentru că, în sfârșit, cineva spusese adevărul. Și, uneori, adevărul spus la timp poate vindeca mai mult decât o mie de scuze.

Dimineața, în telefon, aveam un mesaj de la Andrei. O frază.

„Mamă, îmi pare rău.”

Dar nu i-am răspuns. Nu încă.

Pentru că uneori, iertarea trebuie meritată. Și uneori, cel mai mare act de dragoste este să te alegi pe tine.