Apoi s-a întors spre micuța speriată, care stătea pe masa de consultație. Și, în acel moment, un gând teribil i-a străbătut mintea:

ce i s-a întâmplat cu adevărat Anei în weekend?

Claudia simțea cum lumea i se prăbușește în jur. A încercat să tragă aer în piept, dar fiecare respirație părea o luptă. În ambulanță, cu sirenele urlând, o ținea pe Ana de mână și o săruta pe frunte din când în când, repetând obsesiv:

– O să fie bine, puiul meu… mami e aici, mami te iubește…

Ajunse la Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii din București, Claudia a fost întâmpinată de o echipă medicală care părea deja informată. O doctoriță mai în vârstă, cu ochi blânzi, dar fermi, s-a prezentat rapid:

– Sunt doctorul Lupu, medic chirurg pediatru. Avem nevoie de o intervenție urgentă. Fetița are o perforație intestinală și o hemoragie internă. Asta e tot ce vă pot spune acum, trebuie să o ducem în sală.

Claudia a simțit că i se taie picioarele. A vrut să strige, să oprească totul, să înțeleagă. Dar cuvintele nu ieșeau. A văzut doar cum roțile tărgii pe care stătea Ana dispăreau în spatele ușilor batante ale blocului operator.

Apoi, tăcere. Ore de tăcere.

În sala de așteptare, Claudia se foia ca un animal prins în capcană. Își rodea unghiile, își mușca buzele până la sânge. Îi venea să își sune soțul, dar ceva o oprea. De ce n-a dus el copilul la spital? De ce i-a spus că e „doar de la pizza”?

O oră. Două. Trei. Apoi, ușa s-a deschis.

Doctorița Lupu a ieșit cu o expresie gravă, dar controlată.

– Operația a decurs bine. A fost o intervenție dificilă. Copila e stabilă acum, dar va rămâne sub supraveghere atentă. Totuși, trebuie să vă pun o întrebare… și vreau sinceritate.

Claudia s-a ridicat brusc, cu ochii mari și goi.

– Desigur! Spuneți-mi orice!

– Doamnă… există leziuni interne care nu se potrivesc cu un accident alimentar. Fetița a fost, cel mai probabil, lovită cu forță în abdomen. Repet: cu forță. V-a spus ceva? A fost implicată într-un accident? A căzut? Cine a fost cu ea în weekend?

Claudia a încremenit. Respirația i s-a oprit.

– Era cu soțul meu… cu Dan. Eu am fost la muncă… Nu mi-a zis că s-a lovit…

– Atunci ar fi cazul să o întrebați, când își revine. Noi vom raporta cazul la Protecția Copilului și la Poliție. Nu avem de ales. Sunt suspiciuni grave de abuz fizic. Copiii nu mint când vine vorba de durere.

Claudia și-a dus mâna la gură, dar nici lacrimile nu mai veneau. Doar un val de furie și groază i se ridica în piept.

Câteva ore mai târziu, când Ana s-a trezit, slăbită și cu firele perfuziei atârnând din mână, Claudia a fost lângă ea. A încercat să zâmbească, dar îi tremurau obrajii.

– Mami… de ce ești așa tristă? întreabă micuța.

– Nu sunt tristă, iubirea mea. Doar… vreau să-mi spui ceva important. Te rog, sincer. Ce s-a întâmplat sâmbătă seara? Cum te-ai lovit?

Ana s-a uitat în jur. Apoi a început să plângă. Un plâns surd, reținut, ca și cum frica îi ținea lacrimile pe loc de zile întregi.

– Am vărsat puțină apă pe covor, și… și… Dan s-a enervat… m-a lovit cu piciorul… în burtică…

Claudia a simțit că i se taie lumea în două.

– Și după aia… mi-a zis să nu-ți spun. Că o să mă certe toată lumea. Că am fost obraznică…

Claudia a ieșit din salon ca o furtună. L-a sunat pe Dan. Vocea lui a răspuns calm, ca și cum totul era normal:

– Da, iubito? Ce faceți?

– Îți bați joc de noi? TU AI LOVIT-O PE ANA?! TU?!

Tăcere. Apoi, o minciună penibilă:

– Despre ce vorbești? Era ok când am lăsat-o…

– A fost în operație, Dan! Aproape a murit! Și mi-a spus ce ai făcut! Așa că ascultă-mă bine: să nu mai calci în viața ta pe la noi. Și pregătește-te să răspunzi în fața poliției. Îți jur că o să plătești pentru tot.

Claudia a închis telefonul tremurând. Nu știa ce avea să urmeze, dar un singur lucru era clar: nu-și mai lăsa copilul niciodată în mâinile unui monstru.

Cazul a fost preluat imediat de Protecția Copilului. Poliția a început o anchetă oficială. Claudia a fost nevoită să treacă prin șocul audierilor, să repovestească detalii dureroase, să adune dovezi, să revină la fiecare moment care putea părea un semnal de alarmă pe care îl ignorase.

În paralel, Ana a rămas internată aproape două săptămâni. Deși fizic începea să-și revină, trauma emoțională era adâncă. Psihologii spitalului au recomandat consiliere pe termen lung.

Între timp, vecinii au început să afle. „Un om cumsecade”, spuneau despre Dan. „N-ai fi zis niciodată…” Dar nu-l mai văzuseră de când apăruse poliția. Se evaporase. De teamă, probabil. Sau de vină.

Un avocat alocat de stat a preluat cazul Claudiei. A fost un proces greu, dureros, în care avocatul lui Dan a încercat să minimalizeze totul – „un accident nefericit”, „nu există martori direcți”. Dar Claudia a ținut piept. Ana, deși tânără, a fost audiată cu blândețe de specialiști și a spus din nou adevărul. Cu inocență și lacrimi.

Verdictul a venit la trei luni după spitalizare: Dan a fost condamnat la trei ani de închisoare cu executare pentru vătămare corporală asupra unui minor și abuz în familie.

Claudia nu s-a simțit ușurată. Nu încă. Dar a știut că dreptatea a fost făcută. Și că niciun om nu are dreptul să lovească un copil, indiferent de circumstanțe.

A vândut apartamentul în care locuise cu Dan și s-a mutat cu Ana într-un alt cartier, aproape de sora ei. A început o nouă viață, fără umbre, fără teamă.

Ana merge din nou la școală. Poartă o brățară roșie cu inimioare, pe care scrie: „Sunt iubită”.

Claudia o privește uneori seara, când adoarme liniștită, și simte că, în ciuda coșmarului, a învins.

Pentru că nu a fost doar o mamă. A fost scutul, curajul, vocea fetiței ei. Iar vocea aceea nu va mai fi niciodată ignorată.