Eu eram singură în dormitor, cu vechea mea cutie de bijuterii deschisă, o scânteie din trecut în mână, iar numele „Iulian” privind înapoi la mine de pe acel card. O viață în spate. O viață jos, în birou. Și o viață care aștepta… la celălalt capăt al unui apel. Am tras aer în piept, am luat telefonul și am format numărul.

Am tremurat. Nu de teamă, ci de intensitatea acelui moment. Fiecare secundă părea că se dilată, ca și cum timpul însuși aștepta să audă ce urmează. Tonul de apel a sunat o dată. De două ori. Apoi, vocea lui Iulian, aceeași de acum trei decenii, doar puțin mai matură:

— Alo?

— Sunt eu, am spus. Maria.

Tăcerea lui a fost ca o îmbrățișare tăcută. Am simțit-o până în oase.

— Mulțumesc că ai sunat, a spus. Unde ești?

— Acasă. El e în birou. Nu știe că te-am sunat.

— Vrei să ne vedem? Acum?

Am ezitat. Aveam o soartă de mamă, de soție, de femeie care și-a suprimat dorințele și visurile de atâta vreme, încât aproape le uitase forma. Dar în acel moment, am simțit că nu mai pot nega ceea ce simțeam. Nu după privirea lui. Nu după cuvintele acelea simple.

— Da, am spus. Da, vreau.

Douăzeci de minute mai târziu, eram într-o cafenea mică din zona Piața Romană, cu o ceașcă de ceai în față și Iulian în fața mea. Era tot el, și totuși altul. Mai sigur pe el. Mai calm. Dar ochii… ochii aceia mă sfredeliseră și când aveam douăzeci de ani, și acum.

— Ce s-a întâmplat, Maria? De ce ai plecat?

L-am privit. Nu aveam cum să explic în două fraze ce înseamnă să fii crescută de o mamă speriată de lume și un tată tăcut, să nu fi fost învățată să lupți pentru tine, ci să te supui, să alegi siguranța în locul pasiunii.

— Am crezut că nu pot trăi din iubire, Iulian. Am crezut că dacă aleg un bărbat stabil, serios, viața va fi mai ușoară.

— Și a fost?

Am privit ceașca. Era golită pe jumătate, așa cum mă simțeam și eu de ani buni.

— N-a fost iubire. A fost o obligație. A fost frică.

El și-a întins mâna peste masă. Am ezitat o clipă, apoi am atins-o. Degetele lui erau calde, vii, la fel ca atunci când mă mângâia pe spate în căminul studențesc.

— Mi-a luat ani să te găsesc, Maria. Ani în care am întrebat de tine la Cluj, la bibliotecă, la facultate. Am crezut că ai murit.

— Am murit puțin câte puțin în fiecare zi.

Lacrimi mi-au umplut ochii, dar nu le-am dat voie să cadă. Eram în public, dar simțeam că tot Bucureștiul se dizolvase, rămăsesem doar noi.

— Ești căsătorit? am întrebat.

— Niciodată. N-am putut. Nu după tine.

Am simțit un nod în gât. Soțul meu era la câțiva kilometri distanță, trimițând probabil e-mailuri nervoase și urzind planuri de a-l da jos pe Iulian. Ironia era dulce și amară.

— Ce vrei acum? am întrebat, cu o voce scăzută.

— Să fii liberă. Să fii tu. Să nu mai stai ascunsă în spatele plantelor. Să trăiești.

Cuvintele lui au atins ceva adânc. M-am gândit la toate zilele în care tăceam, în care îmi suprimam opiniile, gusturile, plăcerile. M-am gândit la tăcerile dintre mine și soțul meu. La medalionul de argint care-mi atârna de gât ca o amintire a ceea ce fusese odată al meu.

— Și dacă nu pot? Dacă nu știu cine sunt, după atâta timp?

— Atunci te ajut să-ți amintești.

Am plecat de la cafenea cu inima plină și capul gol. Gândurile îmi tropăiau în minte ca niște ecouri într-o catedrală veche. Când am ajuns acasă, soțul meu m-a așteptat în hol, cu o față de gheață.

— Unde ai fost?

— La o cafea.

— Cu el?

— Da.

A izbucnit. Vorbele lui au fost urâte, tăioase, pline de furie și disperare. M-am retras, cum o făcusem de atâtea ori, dar ceva s-a rupt în mine. Nu mai puteam accepta. Nu după privirea lui Iulian. Nu după amintirea a ceea ce fusesem.

— Gata, am spus.

El a râs disprețuitor.

— Gata? Ce e gata?

— Eu. Gata cu viața asta. Cu umilința. Cu tăcerea. Cu frica.

Am intrat în dormitor, am luat o valiză, am pus câteva haine, medalionul, jurnalul vechi și cardul lui Iulian. Am coborât scările fără să mă uit înapoi.

Am închiriat o garsonieră mică în zona Tineretului. Prima noapte singură a fost terifiantă. Mă simțeam ca un copil pierdut într-un oraș uriaș. Dar în dimineața următoare, când am deschis geamul și am simțit aerul rece de februarie pe față, ceva s-a schimbat. Libertatea avea gust de cafea proaspătă și vânt pe obraji.

Am început să scriu. Apoi am mers la un atelier de pictură. Apoi la o bibliotecă. Apoi… la Iulian.

A fost răbdător. Nu m-a forțat. Nu mi-a cerut să fiu ce fusesem. Doar m-a privit așa cum nimeni nu o mai făcuse: ca pe cineva complet. A fost nevoie de luni. De nopți cu întrebări. De zile cu zâmbete stângace.

Și într-o seară, la marginea Herăstrăului, sub un felinar pal, i-am spus:

— Da. Acum sunt gata.

M-a sărutat ca atunci, la Cluj, când totul era posibil. Și totul a fost, din nou, posibil.

Soțul meu a refuzat divorțul. A urmat un proces lung și murdar, în care a încercat să mă discrediteze, să mă umilească. Dar nu m-am lăsat. Cu sprijinul lui Iulian, al prietenelor pe care le-am redescoperit, cu ore de terapie și de scris, m-am regăsit.

Când, într-un final, judecătorul a rostit „divorț pronunțat”, am simțit că încep o nouă viață. Nu cu un prinț salvator, ci cu mine — femeia care s-a salvat singură. Iulian a fost acolo, nu să mă salveze, ci să mă vadă. Să-mi fie martor.

Au trecut doi ani de atunci.

Am publicat prima mea carte: „Femeia din spatele plantei”. A avut succes. Nu pentru că era despre mine, ci pentru că era despre mii de femei care s-au pierdut în tăceri și s-au regăsit în curaj.

Și azi, în fiecare dimineață, beau cafeaua cu Iulian pe balcon, în pijamale colorate, râzând de lumea asta prea grăbită.

Pentru că, da — dragostea adevărată nu vine când o chemi. Vine când ai curajul s-o recunoști. Chiar și după treizeci de ani.