Andrei a scos în tăcere o bancnotă mototolită și i-a întins-o. Cheile au zornăit în palma lui. Și-a început munca. Ziua lucra pe șantier în oraș, noaptea muncea aici, în întuneric, cu mâinile goale. Demola grajduri părăsite, frământa lut, zidea soba, monta ferestre aruncate la gunoi. Lună după lună, ruinele prindeau viață. Și apoi… au venit televiziunile. Iar când camerele au arătat în ce se transformase acea casă de cinci dolari, o țară întreagă a rămas cu gura căscată…

…și o țară întreagă a rămas cu gura căscată. O casă mică, cu pereți de lut galben și acoperiș de țiglă refăcută cu mâinile lui, cu ferestre albastre și mușcate roșii în glastre, strălucea în lumina dimineții ca o icoană veche restaurată. Televiziunile s-au îngrămădit la poarta lui, jurnaliștii îi cereau interviuri, iar pe rețelele sociale curgeau comentarii cu miile. „Băiatul casei de cinci dolari” devenise un simbol al speranței și al puterii de a nu renunța.

Dar Andrei nu căuta faimă. În fiecare noapte, după ce camerele se sting, își punea din nou salopeta murdară, își înfigea mâinile în pământul tare sau în câte un perete ce trebuia întărit și continua. Deși casa era locuibilă, el știa că nu era terminată. Îi lipsea ceva. Îi lipsea sufletul unei familii adevărate.

Într-o dimineață de martie, în timp ce îngropa rădăcinile unui pomișor în curte, un bătrân s-a oprit la poartă. Avea o figură blândă, purta un baston din lemn de corn și o pălărie veche.

— Ești tu băiatul care a cumpărat ruina lui moș Vasile?

Andrei s-a ridicat, s-a șters pe mâini și a dat din cap.

— Eu sunt.

— Am trecut și eu prin casa aia în tinerețe, când era plină de râsete. Se făceau șezători, horă în curte, iar în serile de Paște, venea tot satul să ciocnească ouă roșii. Să știi că ai readus ceva sfânt aici.

Andrei a zâmbit cu modestie. Bătrânul i-a lăsat un coș cu ouă și o bucată de caș.

— Ține, măi băiete, că meriți. Să nu uiți că în casa asta au trăit oameni. Iar tu ai făcut să trăiască din nou.

După plecarea lui, Andrei a început să simtă un fel de chemare. A început să adune din sat tot ce găsea părăsit: o sobă veche din fontă, scaune de lemn dintr-un conac abandonat, o fotografie cu oameni necunoscuți într-o ramă ruptă. A restaurat fiecare piesă, a spălat, a șlefuit, a bătut cuie, a reînviat bucăți de viață.

Apoi a început să scrie. Povestea lui, dar și poveștile celor ce au trecut cândva prin casa aceea. În fiecare sâmbătă, punea un scaun în fața porții, deschidea o carte scrisă de el și citea. La început pentru doi-trei oameni curioși. Apoi pentru zece. Apoi pentru zeci de oameni. Unii aduceau plăcinte, alții aduceau povești.

Într-o zi a venit și mama.

Andrei nu a văzut-o când a intrat în curte. Era la fântână, udând niște flori. A auzit doar un oftat cunoscut. S-a întors. Femeia era slabă, cu obrajii trași și ochii roșii. Nu mai avea nimic din tăria celei care odinioară închidea fereastra fără să se uite înapoi. Acum părea doar o umbră a celei care-l născuse.

— Am aflat din ziar că… ai o casă. Și că ai reușit. Am venit… doar să te văd.

Andrei s-a uitat la ea lung. Trecuseră șapte ani. Șapte ani în care gândul la ea fusese o rană vie. Dar acum, văzând-o așa, și-a simțit inima înmuiată. N-a zis nimic. I-a făcut semn să intre. A așezat-o la masă, i-a dat o cană de lapte și o felie de pâine coaptă de el.

Femeia a plâns în tăcere.

— M-a amenințat, Andrei. N-am fost mamă, știu. Dar am fost o femeie slabă, prinsă într-o viață care m-a zdrobit. N-am avut curaj. N-am avut… tine.

Pentru prima oară, Andrei a lăsat o lacrimă să-i alunece pe obraz. N-a iertat-o cu cuvinte, ci cu tăcerea aceea blândă în care a așezat o a doua felie de pâine în fața ei.

A doua zi, ea a plecat. Nu a cerut să rămână. Știa că ar fi fost prea devreme. Dar a lăsat un plic. În el, erau două lucruri: un certificat de naștere vechi, cu numele lui real, și o fotografie cu el bebeluș în brațele ei.

Andrei a plâns ore întregi în acea zi.

Timpul a trecut, iar casa a devenit un loc de pelerinaj. Elevii veneau aici cu profesorii de română. Scriitori tineri îi cereau sfaturi. ONG-uri îl rugau să-i învețe pe alți tineri cum să-și reclădească viața.

Dar el a refuzat mereu să plece. Nu voia capitală, nu voia podiumuri, nu voia lumina reflectoarelor. Voia doar liniștea satului și soba care trosnește noaptea în timp ce afară ninge.

Într-o zi, la poarta casei a apărut o tânără. Avea părul prins într-o coadă și un aer stingher.

— Scuzați-mă… sunteți Andrei? Eu sunt Maria, studentă la Arhitectură. Am citit despre casa dumneavoastră și… mi-ar plăcea să stau o săptămână aici, să învăț. Voluntar. Să vă ajut. Să… trăiesc cum ați trăit dumneavoastră.

Andrei a zâmbit.

— Aici nu e despre mine. E despre ce vrei să clădești cu mâinile tale.

Maria a rămas. Apoi a revenit. Și într-o primăvară, când totul înflorea, Andrei i-a oferit o cameră doar a ei. Nu pentru că avea nevoie de ajutor, ci pentru că în prezența ei casa avea un alt fel de lumină.

Într-o seară, pe prispa unde cândva fusese izgonit, stăteau acum doi oameni cu ceai cald în mâini și râdeau.

— Știi, i-a spus Maria, tu nu ai reconstruit doar o casă. Ai reconstruit o idee. Că se poate. Că și dacă ești aruncat în frig, poți învăța să aprinzi focul.

Andrei a zâmbit cu privirea în zare.

— Nu am avut nimic. Dar acum am tot ce mi-a lipsit vreodată. O casă, un rost… și oameni.

Și, pentru prima oară, a simțit că nu mai are nimic de demonstrat. Casa aceea de cinci dolari nu mai era doar a lui. Era a tuturor celor care au avut, măcar o dată în viață, curajul să nu renunțe.

Sub o tăbliță de lemn pe care scria „Casa Speranței”, Andrei a plantat un tei. Iar când vântul adia, frunzele murmurau o poveste: a unui băiat care fusese alungat, dar nu înfrânt.

Și satul Poiana Mare nu a mai fost niciodată la fel.