Andrei a făcut un pas spre mine. Pentru prima dată, nu mai era ezitare în vocea lui. Nicio urmă de tandrețe pe care să o poată mima. — Hai să ne despărțim, a spus. Și, dintr-odată, camera a părut mai mică decât fusese vreodată.

La trei luni după ce am născut, corpul meu încă părea că nu-mi aparține. Sângeram fără avertisment. Îmi tremurau mâinile ori de câte ori oboseala îmi urca pe șira spinării. Trăiam din somn fragmentat și din cafele reîncălzite care nu rămâneau niciodată suficient de calde cât să le pot bea.

În după-amiaza aceea stăteam în bucătărie cu Matei sprijinit pe umărul meu stâng, obrazul lui cald lipit de claviculă. Cu mâna liberă împătuream body-uri mici de bumbac pe masa din bucătărie. Casa mirosea a detergent și a lapte acru — un miros care se lipea de tot, chiar și de speranță.

Ușa de la intrare s-a deschis.

Pocnetul sec al clanței m-a făcut să tresar de ușurare.

— Andrei? Ai ajuns acasă?

Niciun răspuns.

În schimb, am auzit râsul unei femei.

Nu era timid. Nu era stânjenit.

Era ușor, relaxat. De parcă ar fi intrat într-un apartament închiriat pentru vacanță.

— Iubitule, aici e locul? întrebă ea, cu o voce sigură și calmă.

Am încremenit. Matei s-a mișcat ușor, dar nu s-a trezit.

Andrei a apărut în câmpul vizual cu o pungă de hârtie de la cafeneaua din colț, ca în orice altă după-amiază. În spatele lui stătea o femeie înaltă, cu păr negru, perfect aranjat, și un parfum dulceag care tăia mirosul de lapte și săpun.

Ea a făcut doi pași curioși înăuntru, privind prin cameră.

— Da, murmură Andrei, apoi, în sfârșit, se uită la mine. Trebuie să vorbim.

Ceva s-a strâns sub coastele mele, dar mi-am păstrat vocea calmă.

— Cine este ea?

Femeia a zâmbit politicos, ca și cum ne-am fi întâlnit la un eveniment.

— Eu sunt Bianca, spuse ea. Îmi pare bine să te cunosc.

Degetele lui Andrei s-au strâns pe punga cu cafea. Nu s-a uitat la Matei.

— Irina… începu el, înghițind în sec, de parcă vorbele ar fi fost o neplăcere. Nu mai merge. Vreau să pun capăt acestei relații.

Vederea mi s-a încețoșat pentru o clipă. Am privit în jos la Matei, adormit, cu gurița întredeschisă într-o pace mică și inconștientă. Apoi am fixat gresia din bucătărie, ca și cum modelul s-ar fi putut rearanja într-o explicație.

— Să pui capăt? am repetat. Avem un copil de trei luni.

Andrei a expirat scurt, ca și cum aș fi fost dramatică.

— Nu face lucrurile mai grele decât sunt deja.

Bianca s-a sprijinit de tocul ușii, urmărind scena cu o curiozitate detașată.

Andrei a făcut un pas spre mine. Pentru prima dată, nu mai era ezitare în vocea lui. Nicio urmă de tandrețe pe care să o poată mima.

— Hai să ne despărțim, a spus.

Și, dintr-odată, camera a părut mai mică decât fusese vreodată.

Aerul a devenit greu, ca înaintea unei furtuni de vară. În tăcerea care a urmat, am auzit frigiderul bâzâind, picurul ritmic al robinetului și respirația mică a lui Matei. Nimic altceva. Niciun regret în ochii lui Andrei. Nicio teamă.

— Acum? am întrebat, simțind că întrebarea îmi zgârie gâtul. Cu ea aici?

Bianca și-a ridicat sprâncenele, ca și cum situația devenise ușor incomodă pentru ea, dar nu suficient cât să plece.

— Nu trebuie să fie o scenă, spuse ea liniștit. Andrei a vrut doar să fie sincer.

Cuvântul sincer mi s-a înfipt în piept.

Andrei a pus punga cu cafea pe masă, lângă body-urile împăturite. Aburul ieșea din capac, proaspăt, inutil.

— Nu mai suntem fericiți, Irina. De mult. Tu ești mereu obosită, mereu tensionată… nu mai e nimic între noi.

Am privit copilul din brațele mele, apoi pe el.

— Am născut acum trei luni, Andrei.

— Știu, spuse el, dar nu asta e viața pe care o vreau.

Atunci am înțeles. Nu era despre oboseală. Nu era despre mine. Era despre responsabilitate. Despre nopți nedormite, scutece, facturi și tăcerea dintre doi oameni care nu mai au energie să se iubească zgomotos.

Matei s-a foițit și a scos un sunet mic. Instinctiv, l-am legănat. Andrei a privit scena ca pe ceva străin.

— Am găsit deja un apartament, continuă el. Mă mut în seara asta.

În seara asta.

Cuvintele au căzut ca niște farfurii sparte.

— Și copilul? am întrebat.

— Vom stabili un program. Nu vreau scandal.

Bianca și-a mutat greutatea de pe un picior pe altul, privind telefonul. Ca și cum aștepta să se termine o formalitate.

În mine a început să crească ceva. Nu furie. Nu încă. Ci o liniște rece, ca atunci când îți dai seama că nu mai ai nimic de pierdut.

— Bine, am spus.

Andrei a clipit surprins.

— Bine?

— Dacă asta vrei, pleacă.

Bianca și-a ridicat privirea, interesată.

— Dar copilul rămâne cu mine. Și vei contribui legal. Nu promisiuni. Nu vizite spontane. Legal.

Andrei și-a strâns maxilarul.

— Nu trebuie să devii ostilă.

— Nu sunt ostilă. Sunt mamă.

Tăcerea s-a lăsat din nou. De data aceasta, mai clară.

Matei s-a trezit și a început să plângă. Sunetul lui subțire a umplut bucătăria. Bianca a făcut un pas înapoi, vizibil deranjată.

— Cred că ar trebui să plecăm, șopti ea.

Andrei a ezitat o secundă. Apoi a luat geaca de pe spătarul scaunului.

S-a uitat la mine, pentru prima oară cu o urmă de nesiguranță.

— Nu asta am vrut…

— Ba da, asta ai vrut, i-am răspuns calm.

A dat din cap, apoi a ieșit. Bianca l-a urmat, lăsând în urmă un miros dulceag care s-a amestecat cu laptele acru și detergentul.

Ușa s-a închis.

Apartamentul a devenit din nou tăcut, dar tăcerea nu mai era aceeași.

M-am așezat pe scaun cu Matei în brațe și am început să plâng fără zgomot, lacrimile căzând pe fruntea lui moale. Nu pentru că plecase. Ci pentru că, în sfârșit, vedeam adevărul.

În zilele care au urmat, viața s-a rupt în bucăți mici, precise. Acte. Certificat de naștere. Programări la medic. Mesaje scurte de la Andrei: „Când pot veni?” „Ai vorbit cu avocatul?” „Nu mă transforma în dușman.”

Mama a venit din Buzău cu două sacoșe pline cu mâncare și o liniște caldă. Nu a pus întrebări inutile. A spălat vasele. A ținut copilul. M-a lăsat să dorm trei ore legate — primul somn adevărat după luni.

— O să fie bine, mi-a spus într-o seară, în timp ce întindea rufe pe balcon. Femeile duc mai mult decât cred.

Vecina de la trei, doamna Mariana, mi-a bătut la ușă cu o oală de supă și informații despre o creșă bună din cartier, „pentru când o mai crește băiatul”.

Am început să ies cu căruciorul prin parc. La început mergeam încet, ca și cum asfaltul ar fi fost nesigur. Apoi pașii mei au devenit mai siguri. Alte mame mă salutau. Schimbam priviri obosite și complice.

Într-o dimineață, Matei a zâmbit în somn. Nu reflex. Un zâmbet adevărat, mic și luminos. Am simțit cum ceva în mine se repară.

Andrei a venit prima dată după două săptămâni. A adus scutece și un ursuleț prea mare.

A privit în jur, stingher.

— Arată… la fel.

— Pentru că e casa copilului tău, i-am spus.

L-a ținut pe Matei în brațe câteva minute, rigid, de parcă ținea un obiect fragil și necunoscut. Când copilul a început să plângă, mi l-a dat imediat înapoi.

— O să învăț, spuse el.

Nu am răspuns. Unele lecții nu se predau. Se trăiesc.

Lunile au început să curgă altfel. Nu mai așteptam sunetul cheii în ușă. Nu mai trăiam în suspensie. Îmi organizam zilele în jurul somnului lui Matei, al plimbărilor, al micilor victorii: o baie fără plâns, o noapte cu două ore legate de somn, prima dată când a prins degetul meu cu forță.

Într-o seară, în timp ce îl legănam lângă fereastră, am realizat că nu mai simt nodul din piept. Oboseala era acolo. Grijile erau acolo. Dar nu mai era frica.

Nu mai eram femeia părăsită în bucătărie.

Eram mama care rămăsese.

Primăvara a venit cu lumină galbenă și aer cald. Am spălat perdelele. Am aruncat body-urile mici. Am cumpărat unele noi.

Într-o duminică, am ieșit cu Matei în parc și m-am așezat pe o bancă. Soarele îmi încălzea fața. Copilul dormea liniștit.

Telefonul a vibrat. Mesaj de la Andrei: „Mulțumesc că nu mi-ai îngreunat lucrurile. Încerc să fiu mai bun.”

Am privit mesajul lung, apoi l-am închis.

Nu aveam nevoie de scuze. Aveam nevoie de prezent.

Matei s-a mișcat și a deschis ochii. M-a privit ca și cum eram întreaga lui lume.

Și, pentru prima dată de la acea după-amiază din bucătărie, am zâmbit fără durere.

Pentru că înțeleg că uneori sfârșiturile nu distrug vieți.

Le reconstruiesc.

Iar în liniștea aceea caldă de primăvară, cu copilul meu respirând liniștit pe pieptul meu, știu sigur un lucru:

nu am rămas singură.

Am rămas întreagă.