O săptămână mai târziu, un SUV negru a urcat încet panta înzăpezită. Din el au coborât un bărbat înalt, cu un palton întunecat, și o femeie cu o eleganță rece, care îți dădea fiori.

Copiii îi priveau de la fereastră. Elisa își strângea brațele în jurul trupului, de parcă simțea gerul acela pătrunzător din ziua în care a fost găsită. Luca stătea încordat, cu pumnii strânși, fără să spună nimic. Era ceva în atitudinea celor doi necunoscuți care făcea aerul să pară mai greu.

— Cine sunt, tataie? a întrebat Elisa, cu voce joasă.

Haralambie nu a răspuns imediat. Se ridicase din fotoliul său de lângă sobă și mergea încet spre ușă, parcă într-o luptă cu pașii. Când a pus mâna pe clanță, părea că bătrânețea i-a căzut peste umeri ca o povară de plumb.

— O să aflăm, a murmurat.

Ușa s-a deschis scârțâind, iar cei doi vizitatori au pășit înăuntru fără să fie poftiți, ca niște stăpâni de drept. Femeia avea un chip de porțelan, rece și impasibil, dar ochii îi fugeau imediat spre Elisa. Bărbatul, în schimb, se uita direct la Haralambie, ca un om care a venit după o datorie veche.

— Domnule Stanciu, a zis el, cu o voce gravă. Știm ce ați făcut. Știm că i-ați crescut. Și am venit să-i luăm acasă.

Haralambie și-a strâns buzele și n-a spus nimic. Din spatele lui, Elisa a făcut un pas înainte.

— Acasă? a întrebat ea, sfâșiată între curiozitate și teamă. Care acasă?

Femeia a zâmbit slab.

— Noi suntem părinții voștri. Eu sunt Camelia, iar el e tatăl tău, Viorel. A fost o greșeală. O greșeală care ne-a costat totul. Dar acum vrem să reparăm ce se mai poate.

Luca a pășit înainte și s-a așezat în fața surorii lui, ca un scut.

— Ați lăsat doi bebeluși pe un lac înghețat, în mijlocul iernii. Ce fel de oameni fac așa ceva?

Viorel a oftat, s-a uitat spre tavan, apoi în ochii băiatului.

— Nu ne-am dorit asta. Era un moment cumplit în viața noastră. Eram amenințați, urmăriți. Nu puteam să-i ducem la poliție. Nu puteam să-i lăsăm cu cineva cunoscut. Am avut de ales între a-i pierde pentru totdeauna… sau a-i ascunde până când pericolul trece. Am lăsat un semn în pătură, un medalion… Dar n-a ajuns niciodată înapoi la noi. Până de curând, nu știam dacă mai trăiesc.

Haralambie și-a dus mâna la buzunarul vestei și a scos de acolo un medalion vechi, cu un simbol celtic pe el. L-a ținut în palmă, apoi l-a arătat celor doi.

— Era învelit în pătura fetiței. L-am păstrat. N-am știut niciodată ce înseamnă. Doar că era al lor.

Camelia și-a dus mâna la gură și ochii i s-au umplut de lacrimi. A făcut un pas înainte, dar Elisa a dat un pas înapoi.

— Și dacă ați fost urmăriți, de ce acum? De ce tocmai acum ați venit?

Viorel s-a uitat la ușă, apoi s-a apropiat de sobă, încălzindu-și mâinile. Tensiunea din cameră era apăsătoare.

— Pentru că oamenii care ne-au vânat atunci… au murit. Pentru că am reușit, după ani de ascundere, să revenim. Și pentru că în sfârșit avem stabilitate, o casă, o viață normală.

Haralambie își frământa palmele.

— O viață normală? După optsprezece ani în care n-au avut decât mine? Credeți că o viață normală se măsoară în metri pătrați și acte de proprietate?

Camelia și Viorel s-au privit. Apoi ea s-a aplecat, privindu-i direct în ochi pe Elisa și Luca.

— Nu vrem să-l înlocuim pe Haralambie. Vrem doar să ne cunoaștem copiii. Să le oferim ce putem. Și, dacă ne permit, să începem un nou capitol.

Tăcerea s-a așternut ca o pătură groasă. Haralambie a mers încet spre ușă, a deschis-o larg și a privit în zare. Lacul Negru strălucea sub razele slabe ale soarelui de iarnă.

— Alegerea le aparține, a spus el. Eu i-am crescut să fie liberi.

Elisa a simțit un nod în gât. A privit chipul mamei biologice, apoi pe cel al bărbatului care îi fusese tată fără să fie sângele lui. Avea atâtea întrebări. Atâtea spaime. Dar și o curiozitate care o mistuia.

— Vrem să știm adevărul. Tot adevărul, a spus ea. Despre ce s-a întâmplat atunci. Despre voi. Despre noi.

Și au aflat.

Următoarele săptămâni au fost o călătorie dureroasă. Camelia și Viorel le-au povestit cum, în anii ’90, fuseseră implicați fără voie într-o rețea de trafic internațional de copii. Cum fuseseră forțați să colaboreze cu oameni periculoși și cum, după ce au încercat să iasă din cerc, au fost amenințați cu moartea. Copiii deveniseră vulnerabilitatea lor. Și pentru a-i salva, au pus în aplicare o soluție nebunească: să-i lase undeva izolat, unde nimeni nu i-ar fi găsit — dar unde cineva i-ar putea salva. Lacul Negru fusese ultima lor opțiune.

Luca a clacat primul. A țipat. A spart un pahar. A spus că nu poate ierta. Elisa a plâns mult, dar era altfel. Mai blândă. Încerca să înțeleagă. Să caute sens în haos.

Haralambie stătea mereu la fereastră. Nu se băga. Doar asculta. A știut că nu va mai fi niciodată la fel, dar și că a venit vremea să le dea drumul.

Apoi a venit primăvara. Gheața s-a topit. Pe lac au apărut primele rațe sălbatice. Elisa și Luca au decis să meargă la oraș pentru câteva luni, să stea cu părinții lor biologici, să-i cunoască. N-au promis nimic. N-au cerut nimic.

Doar au spus:

— Ne întoarcem înainte de iarnă.

Haralambie i-a condus până la poartă. Le-a dat fiecăruia câte un săculeț din piele, în care pusese câte un obiect de-al copilăriei lor: o figurină de lemn sculptată de el și o frunză presată din ziua în care Elisa împlinise șapte ani. Nu a plâns. Doar a privit.

Timpul a trecut altfel în vara aceea. Fără glasurile lor, cabana părea prea mare. Prea goală. Bătrânul pescar mergea zilnic la lac, vorbea cu apa, cu vântul, cu amintirile.

Apoi, într-o dimineață târzie de noiembrie, când prima brumă a acoperit din nou stuful de pe marginea lacului, o mașină mică, prăfuită, s-a oprit în fața cabanei.

Din ea au coborât Luca și Elisa.

Zâmbeau.

— Ne-am întors acasă, tataie, a spus Elisa. Ai un ceai fierbinte?

Haralambie nu a spus nimic. A făcut doar un pas înapoi, a deschis ușa larg și i-a lăsat să intre.

Lacul Negru, martor al tăcerilor și renașterilor, a păstrat în el toate poveștile. Dar una singură răsună în fiecare iarnă printre stufăriș:

„Acolo unde a fost pierdere, poate renaște iubire.”

Și, uneori, familia nu e cea care te naște, ci cea care nu pleacă niciodată.