Apa m-a înghițit. Un șoc rece. Dantela mă trăgea în jos. Rimelul îmi înțepa ochii. Iar strigătul nu a mai ieșit complet, pentru că neîncrederea mi-a umplut plămânii mai întâi.

Când am ieșit la suprafață, tremurând și gâfâind, cu părul ud lipit de obraji și rochia grea, cleioasă, lipită de trup, am crezut că toți vor fi îngroziți.

Am crezut că se va auzi un cor de exclamații, poate chiar cineva va sări să mă ajute, să mă acopere, să îmi întindă un prosop. Dar în jur era… râs. Râs zgomotos. Aplauze. Andrei râdea cel mai tare, cu palmele pe genunchi, aplecat în față, lacrimile curgându-i de la amuzament. Cineva a strigat „Bravo, mă! Genial moment, o să fie viral!” și atunci am înțeles. Nu era o greșeală. Nu fusese un accident. Fusese intenționat.

Am ieșit din apă încet, ca și cum m-aș fi ridicat dintr-un mormânt. Umezeala mă trăgea în jos, dar furia mă împingea în sus. Am pășit pe marginea piscinei și mi-am simțit tocurile afundându-se în gazonul umed, în timp ce totul din jur devenea o ceață groasă, ca într-un vis urât. Mâna mi s-a dus la cercelul lipsă din ureche, iar Andrei s-a apropiat, cu un zâmbet larg, încă râzând.

— Hai, iubirea mea, n-a fost așa grav! E o amintire hai să vezi ce o să povestim peste ani!

L-am privit. Nu am zis nimic. Doar i-am luat cravata și am smuls-o de la gâtul lui. Apoi am aruncat-o în piscină. Liniște. Râsetele s-au stins brusc. În acel moment, cred că toți au înțeles că nu era o glumă „de nuntă”. Nu pentru mine. M-am întors spre părinții mei. Mama avea mâna la gură, cu lacrimile pe obraji, iar tata deja făcea pași spre mine.

— Lena… vrei să mergem undeva?

Am dat din cap. Da. Voiam să plec. Voiam să fug. Dar nu am fugit. Nu încă.

Am stat acolo, udă leoarcă, în fața tuturor, și mi-am privit proaspătul „soț”. Cuvântul acela îmi suna ca o insultă. I-am spus, cu o voce calmă, dar tăioasă:

— Ți-am zis. Ți-am spus exact ce se va întâmpla dacă faci așa ceva. Ți-am spus că plec. Acum o fac.

— Stai, hai să vorbim, nu exagera…

— Exagerezi tu, Andrei. Întotdeauna ai făcut-o. Cu glumele tale, cu ideile tale de „distracție”. Și eu mereu am tăcut. Până azi.

M-am dus la fotograful care încă ținea camera în mână, parcă încremenit.

— Șterge poza. Și filmarea. Acum.

— Sigur… da, sigur, imediat…

A șters totul, iar eu m-am întors spre ieșire. Părinții mei veneau după mine, dar le-am făcut semn să rămână. Aveam nevoie de câteva secunde singură. M-am dus în camera de sus din vilă, m-am schimbat într-o rochie simplă, de bumbac, am pus câteva lucruri în geantă și am plecat. Cu taxiul. Fără să mă uit înapoi.

În acea noapte, am dormit la prietena mea cea mai bună, Oana, care m-a primit cu o îmbrățișare caldă și cu o cană de ceai.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat-o, după ce i-am povestit totul. De ce nu l-am văzut până acum? De ce l-am lăsat să mă trateze așa?

— Pentru că ai vrut să crezi că te iubește. Și pentru că oamenii care iubesc cu adevărat… nu cred că trebuie să se protejeze de celălalt. Dar știi ce, Lena? Acum ai văzut. Ai simțit. Și ai făcut ceea ce trebuie. Ai avut curajul pe care multe femei nu-l au.

În zilele următoare, am primit telefoane, mesaje, flori. Unele de la rude care îmi cereau „să nu stric totul pentru o prostie”. Altele de la prieteni care m-au felicitat pentru reacție. Dar și un mesaj de la Andrei. Lung. Lacrimogen. Încerca să explice că era doar stresul, că voia ca nunta noastră „să fie diferită”, „memorabilă”. Că a fost o scăpare. O prostie. Că mă iubește. Că are nevoie de mine.

Nu i-am răspuns. Nu voiam explicații. Nu mai conta. Am anulat luna de miere, mi-am retras toate actele trimise pentru certificatul de căsătorie și, în câteva săptămâni, totul a fost, legal, ca și cum n-ar fi fost niciodată. Doar inima mea știa că a fost.

Dar am decis ceva în acel timp: nu mă voi ascunde. Nu-mi voi rușina durerea. Am scris totul, într-o postare sinceră pe Facebook, fără nume, fără detalii care să-l expună. Doar cu emoția și adevărul meu. Și s-a viralizat. Zeci de mii de distribuiri. Mii de comentarii. Femei care mi-au scris că și ele au trecut prin umilințe mascate în „glume”. Că și lor li s-a spus „exagerezi”.

Nu, nu exagerăm.

O umilință nu e niciodată o glumă, dacă doare. Iar iubirea adevărată nu umilește niciodată.

Au trecut șase luni. Șase luni în care am învățat cine sunt fără el. Mi-am schimbat jobul, mi-am tuns părul, mi-am redecorat apartamentul. Mi-am cumpărat o plantă pe care o ud regulat și, pentru prima oară, nu uit de ea. Am început să scriu. M-am reapucat de pictat. Am mers singură într-un city break la Brașov, unde am stat într-o cafenea și am râs cu un necunoscut care a văzut că citeam aceeași carte ca el.

Și, într-o zi, în fața aceleiași cafenele, l-am zărit pe Andrei. Era cu altcineva. Am trecut pe lângă el, zâmbind. M-a privit, a vrut să spună ceva, dar nu a avut timp. Eu nu i-am oferit acel timp. Nu mai era al lui.

Astăzi, când cineva îmi spune că vrea o nuntă de vis, le zâmbesc.

— Știi ce e o nuntă de vis? Nu flori, nu muzică, nu poze. E omul de lângă tine. Dacă râde când tu plângi, fugi. Dacă te prinde când alții te lasă să cazi, ține-l strâns.

Eu am căzut, da. Dar m-am ridicat singură. Și acum, știu sigur: o zi perfectă nu e cea în care totul merge bine, ci cea în care ai curajul să nu mai mergi înainte când totul merge prost.

Și pe asta, o voi păstra în suflet toată viața.