Am deschis portiera și am rostit cele șase cuvinte care aveau să schimbe totul…

— Ieși din viața mea pentru totdeauna.

Privirea i s-a tulburat, zâmbetul i s-a șters ca o mască de ceară topită. Mama a clipit de câteva ori, nedumerită, apoi a coborât din mașină, în rochia ei elegantă, cu perlele grele atârnându-i la gât, ca niște lanțuri pe care abia acum le vedeam.

— Ce glumă proastă mai e și asta, dragul mamei? a întrebat cu un ton fals jovial.

Am ridicat scrisoarea spre ea. Nu mai aveam voce, doar o furie calmă care îmi cuprinsese tot trupul.

— Șapte ani, mamă. Șapte ani în care mi-ai furat viața. Mi-ai ascuns copiii. Ți-ai bătut joc de ea. Ți-ai permis să te joci cu ce era mai sfânt.

A vrut să răspundă, dar nu i-am dat timp. Am făcut un pas spre ea, cu glasul scăzut, dar răspicat.

— Așa cum ai scos-o din viața mea, așa te scot eu acum din a mea. Definitiv.

A rămas cu gura întredeschisă, în timp ce eu m-am întors spre Oana. Ea își ținea copiii strânși la piept, ca o leoaică speriată, dar curajoasă. În ochii ei era un amestec de teamă și speranță pe care nu-l mai văzusem niciodată.

Am îngenuncheat în fața lor. Nu-mi păsa că toți oamenii de la birouri se uitau la mine, nu-mi păsa de costumul meu scump, nici de reputația mea de bărbat rece și calculat. Tot ce conta era acolo, sub acea pătură murdară: viața pe care o pierdusem, familia pe care o ignorasem, femeia pe care o iubisem și n-o meritam.

— Veniți cu mine, am spus, privindu-i pe fiecare în ochi. Oana, te rog. Nu știu dacă poți să mă ierți, dar lasă-mă măcar să repar ce-am stricat.

Ea n-a spus nimic. Doar a încuviințat încet din cap, iar în ochii ei am văzut prima licărire de încredere. Am întins mâna către fetiță, care m-a privit cu o curiozitate tăcută, apoi a atins degetele mele cu cele mici și reci.

I-am urcat pe toți în mașină. Mama a încercat să spună ceva, dar am închis portiera fără să o mai privesc. În oglinda retrovizoare am văzut-o cum rămâne în stradă, pentru prima dată în viața ei fără control, fără putere, fără mine.

Am dus-o pe Oana și pe copii într-un apartament spațios, cu vedere spre parc. Le-am dat cheile, codurile de la interfon, tot. I-am lăsat acolo și m-am dus la hotel. Nu voiam să le impun nimic. Dacă urma să fac parte din viața lor, trebuia să fie alegerea lor.

Zilele următoare au fost un haos emoțional. Am vorbit cu un avocat, am cerut test ADN – nu că mai aveam nevoie de confirmare, dar trebuia să înfrunt realitatea cu toate armele legale. Rezultatul a venit după o săptămână. Tripleții erau ai mei.

Am mers din nou la ușa lor. Am bătut timid, cu inima cât un purice. A deschis băiețelul cel mai mare.

— Tu ești tati? a întrebat.

Am simțit un nod în gât, dar am zâmbit, chiar dacă ochii îmi erau în lacrimi.

— Da. Eu sunt.

M-a luat de mână și m-a tras înăuntru, fără să mai întrebe nimic. Oana stătea la bucătărie, cu un șorț simplu și mâinile pline de făină. Se uita la mine de parcă nu știa dacă visează sau e trează.

— Am făcut plăcintă, a spus ea, simplu.

M-am așezat la masă, cu cei trei copii lângă mine. Mâncau cu poftă, povesteau, râdeau. Eu doar îi priveam. Încercam să înmagazinez fiecare secundă. Fiecare gest. Fiecare râs.

După cină, am rămas cu Oana pe balcon.

— N-am nevoie de banii tăi, mi-a spus. Nu pentru asta te-am căutat. Voiam doar ca ei să te cunoască.

— Dar eu am nevoie de voi toți, i-am zis. Mai mult decât orice pe lumea asta.

Am stat acolo în tăcere, privind luminile orașului. În sfârșit, găsisem ceea ce alergasem toată viața să obțin. Nu era în conturi, nici în clădiri, nici în aplauze. Era în îmbrățișarea unei fetițe cu o aluniță ca a mea. În râsul sincer al unui băiețel cu nasul strâmb. În lacrimile unei femei care mă iubise când n-aveam nimic și care m-a așteptat chiar și atunci când nu meritam.

În săptămânile următoare, am încercat să fiu tată. Nu perfect, dar prezent. Duceam copiii la grădiniță, le citeam povești, le învățam glumele pe care le știam din copilărie. Îmi țineau degetele când traversam strada. Îmi ziceau „tati” fără ezitare. Și fiecare „tati” era o rană care se închidea.

Pe mama n-am mai văzut-o. A încercat să mă sune, a trimis scrisori, mesaje, dar nu i-am răspuns. Odată ce vezi ce e cu adevărat important, nu te mai poți întoarce la minciună.

Într-o duminică dimineață, în timp ce beam cafea pe balcon, Oana s-a așezat lângă mine. Nu spunea nimic. Doar stătea. M-am întors spre ea și i-am prins mâna.

— Te iubesc, Oana. N-am încetat niciodată, dar acum am înțeles ce înseamnă cu adevărat.

Ea s-a uitat la mine, cu acea sclipire pe care n-o mai văzusem de când eram adolescenți.

— Atunci demonstrează-mi, mi-a spus cu un zâmbet.

Și am făcut-o.

Nu cu flori. Nu cu bijuterii. Ci fiind acolo. În fiecare dimineață. La fiecare prim pas. La fiecare febră de noapte. La fiecare serbare.

Viața ne-a pus la încercare. Dar ne-a și dat o a doua șansă.

Iar de data asta, n-am mai ratat-o.