Dar înainte să spună mai mult — sirene de poliție au început să răsune pe străzile din cartier.

Inima Anei s-a oprit si a ramas încremenită, simțind cum podeaua pare să se clatine sub picioarele ei. Sirenele se apropie, iar luminile albastre și roșii se reflectă în geamul camerei, tremurând ca niște respirații agitate. David își închide ochii o secundă, ca și cum acel mic moment de întuneric l-ar putea salva. Apoi îi deschide brusc și spune, pe un ton scăzut, dar hotărât:

— Ana, trebuie să mă asculți. Nu sunt cine crezi… dar nici cine cred ei.

Ana face un pas înapoi. Îi simte vocea tatălui ciudat de străină, de parcă vorbește cu un om care poartă chipul lui David, dar nu e David.

— Ce înseamnă asta? Ce ai făcut? îl întreabă ea, încercând să nu plângă.

David își trece mâna prin păr, tremurând.

— Nu am jefuit pe nimeni. Și… cicatricile… nu sunt ce par. Ana, sunt urmărit de ani de zile. Nu de poliție. De alții. Oameni care nu vor să se afle adevărul.

Un ciocănit puternic la ușă îi face pe amândoi să sară.

— Poliția! Deschideți!

Ana simte cum îi amorțesc mâinile. David se apropie de ea, îi prinde umerii și îi șoptește apăsat:

— Indiferent ce se întâmplă, să știi că te-am iubit mai mult decât orice. Tot ce am făcut, am făcut pentru tine. Să nu uiți asta.

Ochii Anei se umplu de lacrimi.

— De ce? Ce ai făcut? Spune-mi acum! Te rog!

David pare să cedeze pentru o clipă, ca și cum toată greutatea lumii i-ar fi căzut pe piept. Inspiră adânc.

— Am fost martor la ceva ce nu trebuia să văd… acum doisprezece ani. O afacere murdară între niște oameni foarte puternici. M-au prins și m-au torturat. Cicatricile… de acolo sunt. Am scăpat, dar de atunci… nu m-am mai oprit din fugă. Poliția mă caută pentru că ei le-au spus că eu sunt vinovat. M-au făcut să par monstrul care nu sunt.

Ana simte că lumea i se rupe în două.

— Și eu? Ce o să se întâmple cu mine?

David clipește, iar în ochii lui se vede panica aia pe care o ascundea de ani. Bate din nou în ușă, mai puternic.

— David Mihalache! Deschideți imediat!

David apucă o mică geantă de sub pat și o împinge spre Ana.

— Înăuntru e tot ce trebuie să știi. Documente. Dovezi. Îți vor spune adevărul. Dacă mă iau acum… tu trebuie să duci asta mai departe. Te rog… ai încredere în mine.

Ana deschide gura să răspundă, dar ușa casei se crapă sub lovituri. David se ridică, privind spre hol.

— E timpul.

— Nu! strigă Ana, agățându-se de brațul lui.

David îi sărută creștetul, ca atunci când era mică.

— E în regulă, Ana. De data asta… nu mai fug.

Intrarea explodează într-un zgomot brutal când ușa este doborâtă. Polițiști înarmați intră, strigând comenzi. Ana țipă, dar David ridică mâinile, calm, cu o demnitate care o lasă fără aer.

— Nu opuneți rezistență! îl strigă unul dintre polițiști.

David nu se mișcă. În privirea lui există o liniște ciudată, ca și cum în sfârșit a obosit să alerge.

— Tata! urlă Ana, încercând să-l ajungă.

Un polițist o oprește.

— Domnișoară, stai în spate!

David e încătușat. Ana vede cum privirea lui o caută printre toți oamenii, printre arme, zgomot, haos. Ochii lor se întâlnesc pentru o clipă. Atât i-a trebuit.

— Ana… spune adevărul, rostește el încet, înainte ca polițiștii să-l scoată din casă.

Casa devine brusc mută, pustie. Doar geanta mică stă pe podea, ca o rană deschisă.

Cu mâinile tremurând, Ana o ridică și trage fermoarul.

Înăuntru sunt fotografii, documente, scrisori. Dovezi ale lucrurilor despre care tatăl ei vorbise. Nume de oameni cunoscuți, funcții, tranzacții ascunse, adrese, conturi. Și, în mijlocul lor, un bilet mic, scris cu mâna tremurată a lui David:

„Dacă asta ajunge în mâinile cuiva de încredere… sunt salvat. Iartă-mă că am ascuns totul. Am vrut să te protejez.”

Ana simte cum lacrimile îi curg fără oprire. Teama, furia, șocul, toate se amestecă.

Dar printre ele, apare și ceva nou:

Hotărâre.

Cu biletul strâns în palmă, Ana închide fermoarul genții, își șterge lacrimile și iese din cameră. Nu știe exact ce urmează… dar știe că are adevărul în mână.

Și știe că adevărul poate salva pe cineva.

Pe tatăl ei.

Iar în acel moment, în mijlocul tăcerii care umple casa, Ana simte cum lumea ei se schimbă complet — nu pentru că a văzut spatele tatălui ei, ci pentru că, pentru prima dată, vede cine este cu adevărat.