Când Ema a văzut soțul ei, Ionuț, ieșind dintr-o clinică de maternitate într-un costum de lux și ținând în brațe două bebelușe, a crezut că lumea ei s-a spart în mii de bucăți. Hotărâtă să afle adevărul, a decis să investigheze.
Dimineața a început la fel ca oricare alta. Mă aflam în bucătărie, uitându-mă la cele două linii roz de pe testul de sarcină. Eram din nou gravidă. Mi-am pus mâna pe burtică instinctiv.
O parte din mine era fericită. Bebelușii sunt o bucurie, nu-i așa? Dar, pe de altă parte, grijile m-au cuprins imediat. Cum aveam să facem față?
Ionuț lucra deja din greu ca îngrijitor, iar jobul meu de bonă abia ne acoperea cheltuielile.
Aveam un băiat de 7 ani, Tibi, care avea nevoie de încălțăminte nouă, iar mașina noastră făcea un zgomot ciudat care nu părea ieftin de reparat.
Ionuț stătea în sufragerie, legându-și cizmele cu umerii greoiți de poveri.
„Te-ai trezit devreme,” a zis el, cu vocea calmă cu care mă obișnuisem.
„O zi plină,” i-am răspuns, forțând un zâmbet. „Trebuie să-l duc pe Tibi la bunica și apoi să merg la familia Popa. Gemenii aceia sunt greu de gestionat.”
El a dat din cap, strângându-și cizmele. „Tot e mai bine decât să mă apuc de măturat prin școli,” a spus el, râzând precaut.
Am dat din cap și eu, nevrând să-l împovărez mai mult. Ionuț purta deja multe pe umeri fără să se plângă. Nu puteam să adaug și vestea sarcinii pe lista lui de griji.
În acea zi, l-am dus pe Tibi la bunica și am plecat spre medic. Clinica era liniștită. Mă aflam în sala de așteptare, bătând nervos din picior așteptând rezultatul de la doctorul Paul.
Atunci l-am văzut.
La început am crezut că visez. Nu putea fi Ionuț, nu-i așa? Dar acolo era, traversând coridorul spre secția maternitate. Numai că nu era Ionuț pe care îl știam eu.
Purtând un costum negru și elegant, pe care îl vedeam doar la televizor, Ionuț părea un alt om. Părul său era perfect pieptănat, iar un ceas strălucitor îi înconjura încheietura, captând lumina la fiecare mișcare.
Dar ceea ce m-a înveninat a fost imaginea lui ținând două bebelușe în pături pastelate.
„Ionuț?” am șoptit, imobilizându-mă. Vocea mi s-a blocat. Am forțat-o să fie mai tare. „Ionuț!”
Nici măcar nu s-a uitat către mine.
„Ionuț! Ce faci aici?” am strigat, cu glasul tremurând.
El și-a continuat drumul, fără să se uite în urmă.
Am rămas în picioare pe hol, cu inima bătând în piept, privindu-l cum dispare prin ușă. Mintea mea era un haos. Bebelușii, costumul, acea mașină, nu aveau niciun sens.
„Am nevoie de răspunsuri,” am mormăit printre dinți. „Am mare nevoie de răspunsuri.”
Am ieșit cu hotărâre și am pătruns în secția de maternitate. Aici, soarele lumina pereții colorați, creând o atmosferă caldă și primitoare. O femeie aranja hainele unui bebeluș într-o geantă de designer în colțul camerei. M-a privit când am intrat.
Eram şocată de eleganța femeii. Înaltă și rafinată, cu părul roșcat coafat impecabil, și o față ce părea desprinsă din reviste, purta un halat de mătase care emana bogăție chiar și în mediul steril al unui spital.
„Pot să te ajut cu ceva?” a întrebat ea, politicoasă dar distantă.
Am încleștat pumnii, încercând să îmi păstrez calmul. „Sunt Ema. Îl caut pe soțul meu, Ionuț.”
Culoarea i-a dispărut din obraji. „Soțul tău?”
„Da,” am spus ferm, apropiindu-mă. „Ionuț. Tocmai l-am văzut plecând de aici cu doi bebeluși. Ai tăi, bănuiesc?”
Ochii ei s-au mărit în surpriză și s-a așezat încet într-un fotoliu. „Vrei să spui că Ionuț este căsătorit?”
Am zâmbit amar. „Nu știai? Suntem căsătoriți de nouă ani. Avem un băiat de 7 ani și sunt însărcinată cu al doilea copil. Spune-mi ce se întâmplă aici, te rog.”
Femeia mă privea fix, apoi a clătinat din cap, ca și cum ar fi încercat să înțeleagă ce îi spuneam. „Ionuț mi-a spus că este divorțat.”
„Desigur că a spus asta,” am replicat exasperată. „Și cum un om care se luptă cu banii a reușit să impresioneze pe cineva ca tine?”
Femeia și-a îngustat privirea, ridicându-se. „Ce vrei să spui, îngrijitor? Ionuț mi-a spus că a moștenit o avere de la tatăl său, un om de afaceri bogat.”
M-am simțit ca și cum pământul mi se prăbușește. „Ce?” Am întrebat șocată.
Femeia a ridicat vocea, aparent și ea surprinsă. „Da! Ne-am întâlnit când spunea că este în oraș pentru o afacere. Avea o mașină de lux și mânca în restaurante scumpe. În felul ăsta ne-am cunoscut.
A spus că va rămâne în oraș pentru că a început să ne vedem.”
Nu-mi venea să cred ce auzeam. „Nu poate fi adevărat. Noi ne luptăm cu cheltuielile de ani de zile!”
Un moment de tăcere s-a așternut peste noi, reflectând disonanța realităților noastre.
„Numele meu este Clara,” a spus încet. „Având în vedere ce mi-ai povestit, cred că amândouă merităm să primim un răspuns.”
Am dat din cap, determinată. „O să îl confruntăm. Împreună.”
Ne-am îndreptat spre locuința Clarei, unde l-am găsit pe Ionuț legănând unul dintre prunci în camera copiilor. A tresărit când ne-a văzut și o panică vizibilă i-a cuprins fața.
„Ema? Ce cauți aici?” bâigui el.
„Spune-ne tu, Ionuț,” am spus eu. „Ce faci îmbrăcat ca un gentleman cu bebeluși care nu sunt ai mei?”
Clara și cu mine îi aruncam priviri furioase. „Și de ce nu mi-ai spus că ești căsătorit?”
Ionuț a pus pruncul în pătuț și a oftat. „Uite, pot să explic…”
„Atunci fă-o!” am spus amândouă la unison.
Ionuț a gesticulat neajutorat, plimbându-se agitat. „În urmă cu doi ani, tatăl meu a murit și a lăsat o moștenire de 300.000 de dolari.”
„Ce?” am exclamat. „Mi-ai spus că nu avea nimic!”
Ionuț a oftat. „Îi spuneam Clarei că eram în oraș pentru afaceri. Ea a crezut în mine. Credeam că voi reuși să o scot la capăt, să încep o viață nouă. Aș fi vrut să-ți spun, Ema, dar…”
„Dar ce?” am țipat. „Ți-ai cheltuit toți banii?”
Clara a pășit înainte, fața i se înroșise de furie. „Mi-ai spus că tatăl tău era milionar!”
Ionuț a închis ochii. „Am exagerat puțin…”
„Exagerat?” a strigat ea. „Ne-ai mințit pe amândouă!”
Ionuț a ridicat mâinile. „Nu vreau să continui așa. O să rezolv situația.”
L-am privit dezamăgită, simțindu-mă trădată. „Aveai deja o familie, Ionuț.”
Clara a fost categorică. „Îl voi părăsi. Ar trebui să faci la fel.”
Ionuț a plecat în acea noapte fără nimic, doar cu hainele de pe el. Nici una dintre noi nu voia să-l vadă din nou.
Am făcut cerere de divorț săptămâna următoare. Din nou, meritam mai mult.
Clara își refăcuse viața. „Nu va avea nimic de-a face cu acești copii,” mi-a spus. „Voi avea grijă de asta.”
Am convenit. Era timpul să ne protejăm familiile.
Curând, Clara m-a sunat. „Ema, m-am gândit,” a spus ea. „Ești puternică și se vede că îți pasă de familia ta. Poate sună bizar, dar aș putea să îți propun ceva.”
„Ce anume?” am întrebat precaută.
„Ai putea fi bona pentru gemenii mei,” mi-a spus ea. „Te voi plăti bine și vei avea locuit de personal la mine. E… un mod de a compensa pentru ce s-a întâmplat.”
Nu eram sigură inițial ce să spun, dar în final am acceptat. Clara nu era vinovată pentru situația noastră. Fusese și ea înșelată și, ca mine, își dorea doar să meargem mai departe.
Trei luni mai târziu, am adus pe lume al doilea copil, o fetiță minunată.
Lucram ca bonă la Clara, locuind într-o mică dar confortabilă căsuță pe proprietatea ei. Pentru prima dată în ani, simțeam stabilitate.
Viața nu era așa cum o planificasem, dar era din nou a mea. Ionuț era departe, dar descoperisem în mine o forță pe care nu o știusem niciodată.
Uneori, trădarea poate duce la libertate. Iar libertatea? Merită fiecare efort.
Te invit să împărtășești și tu părerile și experiențele tale în comentarii. Cum ai reuși să te reconstruiești după o trădare?