„Ai avut gemeni? Eu plec — vreau să trăiesc pentru mine!”, a spus soțul meu. Treizeci de ani mai târziu… copiii mei au ajuns șefii lui.
— În sfârșit, am oftat, în timp ce ușa s-a deschis cu un clic.
Mihai a pășit în apartament, și-a aruncat geanta pe podea și și-a frecat fața cu ambele mâini. Lucrase șase luni într-un alt oraș, șase luni de când nu-l mai văzusem. Mirosea a motorină, cafea veche și drumuri lungi cu trenul. Voiam să-l iau în brațe, să-mi îngrop fața în pieptul lui — dar unul dintre bebeluși dormea în brațele mele, iar celălalt tocmai începea să plângă în pătuț.
— Ce naiba… a înghețat Mihai în prag, privind fix la cele două pătuțuri. — Laura, ce-i asta?
Am zâmbit nesigură, legănându-l ușor pe fiul nostru. Inima îmi bătea cu putere. Îmi imaginasem momentul de o mie de ori, sperând că va fi fericit.
— Surpriză. Am avut gemeni. Doi băieți.
N-a făcut niciun pas. N-a privit la fețele lor. Chipul lui obosit de drum s-a înăsprit, iar privirea îi aluneca între pătuțuri ca și cum ar privi un dezastru.
— Surpriză? a repetat sec. Asta numești tu surpriză? Ne-am înțeles pentru unul. Doar unul.
— Mihai, așa a fost să fie. E chiar atât de rău? Sunt amândoi ai noștri. Dublu de iubire.
— Iubire? a râs amar. Tocmai am muncit șase luni pe rupte în frigul din Botoșani pentru o rată la apartament și, poate, un avans pentru o mașină. Nu mi-am planificat o dublă condamnare.
— Condamnare? mi s-a frânt vocea.
— Da, o condamnare pe douăzeci de ani, cu cheltuieli duble, scutece duble, stres dublu. Te-ai gândit vreodată la mine? Când o să trăiesc și eu pentru mine?
Lacrimile îmi încețoșau vederea, dar le-am ținut în frâu.
— Acești băieți sunt viața noastră acum.
Mihai s-a întors spre fereastră, cu umerii rigizi. Nu se uita la copii, nici la mine. Privea în gol, la viața pe care credea că a pierdut-o.
— Nu, a spus tăios, întorcându-se. Asta e viața ta. Ai făcut doi? Atunci tu îi crești. Eu plec. Am o singură șansă să trăiesc cum vreau și n-am de gând s-o ratez acum.
N-a țipat. N-a fost nevoie. Răceala din vocea lui a durut mai mult decât orice strigăt.
A mers la dulap și a început să-și tragă hainele — cămăși, blugi, geci — toate îndesate în grabă în geantă.
— Mihai, așteaptă. Gândește-te puțin—
— Tu gândește-te, a spus rece, fără să se întoarcă. Eu n-am semnat pentru asta.
A închis fermoarul, și-a pus geanta pe umăr și a ieșit. Am rămas nemișcată în mijlocul camerei, ținând în brațe un nou-născut care suspina, în timp ce celălalt plângea și mai tare din pătuț. Ușa s-a trântit.
M-am prăbușit pe marginea patului, amorțită. Greutatea tăcerii, trădării și a celor două suflete mici care depindeau de mine mi-a apăsat pieptul.
Am ridicat telefonul cu degete tremurânde și am format numărul.
— Mamă? am șoptit. Putem să venim la voi? Definitiv…
Mama a deschis ușa înainte să bat. Ne-a cuprins pe mine și pe băieți în brațe, fără un cuvânt de judecată. În acea noapte, băieții au dormit în vechile leagăne din pod, iar eu am stat trează, cu ochii în tavan, întrebându-mă cum o să reușesc singură.
Răspunsul a venit, zi după zi.
Am rămas la părinții mei, într-o casă veche de la țară, în apropiere de Roman. Era mică, scârțâia, dar avea suflet. Iacob și Daniel — băieții mei — au crescut înconjurați de dragoste, chiar dacă n-am avut bani mulți. Tata i-a învățat să construiască căsuțe pentru păsări și să repare robinete. Mama i-a învățat să planteze morcovi și să coasă nasturi.
Am lucrat ca profesoară de engleză la școala generală din sat. Salariul era modest, dar suficient. Corectam compuneri noaptea, în timp ce băieții dormeau în paturile suprapuse din cameră. Le pregăteam pachețele, le ștergeam nasurile, le cârpeam blugii rupți după cățărări în copaci și căzături cu bicicleta.
Au fost ani grei. Sezoane de gripă. Sobe stricate. Zile în care cămara era prea goală. Nopți în care plângeam în pernă, convinsă că nu sunt destul. Dar de fiecare dată când simțeam că mă prăbușesc, unul din băieți venea cu un desen colorat sau cu un buchet de păpădii și îmi amintea de ce merg mai departe.
Iacob era visătorul. Îi plăceau puzzle-urile și desena case pe șervețele. Daniel era vorbărețul, mereu în mișcare, mereu construind ceva din resturi prin magazie. Împreună, erau de neoprit.
Au început să tundă iarba la 12 ani. La 14 reparau garduri și vopseau anexe pentru vecini. La 16, și-au folosit economiile din vacanță pentru a cumpăra unelte second-hand și au lansat o mică firmă de reparații: „Frații DubluFix”.
La 22 de ani, firma lor avea patru dube, doisprezece angajați și contracte în trei județe. Și-au construit totul fără vreun ban — sau vreo scuză — de la tatăl lor.
Apoi a venit răsturnarea de situație.
Într-o după-amiază, am trecut pe la biroul lor să le duc prânzul — sandvișuri cu curcan, limonadă proaspătă și niște fursecuri. Daniel m-a întâmpinat la intrare, mai matur decât voiam să accept.
— Mulțumim, mamă! Suntem îngropați în interviuri azi.
Am zâmbit și mă pregăteam să plec, când am zărit prin ușa biroului lui Iacob. Era așezat în spatele biroului masiv, răsfoind un CV.
În fața lui stătea un bărbat în vârstă. Slăbit. Cărunt la tâmple. Sacoul îi era ros la manșete, iar mâinile îi tremurau în poală.
Mi s-a tăiat respirația.
Era Mihai.
M-am retras din cadru, cu inima bătând nebunește.
Am așteptat în parcare până s-a terminat interviul. Mihai a ieșit încet, privindu-se în jur de parcă nu mai recunoștea lumea. S-a urcat într-o camionetă veche și a plecat.
M-am întors înăuntru.
— Ești bine, mamă? a întrebat Iacob.
Am dat din cap, cu vocea tremurând.
— Omul ăla… îl cheamă Mihai Grigore?
Iacob s-a încruntat. — Da. A spus că n-a mai avut un loc stabil de muncă de ceva timp. S-a întors în oraș anul trecut. Ne gândeam să-l angajăm pentru gestiune și livrări, dar…
— Dar?
— Ceva părea… nelalocul lui. Parcă ascundea ceva. Daniel face o verificare înainte să decidem.
Am înghițit greu.
— Omul acela e tatăl vostru.
Am tăcut cu toții.
Iacob a rupt primul tăcerea.
— Ar trebui… să vorbim cu el?
— Asta depinde de voi, am spus. Dar el nu știe cine sunteți. Încă.
În weekend, l-au chemat la al doilea interviu. Nu i-au spus nimic. L-au angajat part-time, pe salariul minim.
A muncit din greu. Nu s-a plâns. N-a pomenit niciodată de trecut.
Au trecut săptămâni. Apoi luni.
Într-o seară, Daniel l-a dus cu mașina acasă. Pe drum, Mihai l-a întrebat:
— De ce m-ați angajat, totuși? Aveți băieți mai tineri. Mai rapizi. Mai puternici.
Daniel a ridicat din umeri.
— Poate pentru că noi credem în a doua șansă.
Mihai s-a uitat pe geam, tăcut.
O săptămână mai târziu, a plecat. A lăsat un bilet pe biroul lui Iacob.
„Mulțumesc pentru șansă. Nu o meritam. Am renunțat la ceva odată. Încă regret. Continuați tot ce faceți. Sunteți oameni buni.”
Nu l-au mai văzut niciodată.
Acum afacerea lor merge excelent. Băieții mei — bărbați acum — au construit ceva cu mâinile, dar și cu inimile lor. N-au avut nevoie de răzbunare. Au ales bunătatea.
Asta i-a făcut măreți.
Iar eu? Trăiesc într-o căsuță construită chiar de ei, lângă casele lor. Am nepoți acum, iar de fiecare dată când vin alergând cu genunchii juliți și povești năstrușnice, șoptesc un „mulțumesc” în gând către univers.
Nu pentru că totul a fost perfect — ci pentru că am supraviețuit. Am crescut.
Și uneori, viața pe care o construiești din bucăți sfărâmate ajunge mai puternică decât cea pe care ai pierdut-o.
💬 Dacă această poveste ți-a atins sufletul, dă-i un like și distribuie-o cuiva care are nevoie să o citească. Nici nu știi cui îi vei lumina ziua. 💛