Am 65 de ani și urmează să mă căsătoresc pentru a doua oară. În urmă cu zece ani, soțul meu a murit, iar atunci am crezut că nu mă voi mai mărita niciodată. Era oare posibil să mai întâlnesc pe cineva la vârsta mea?

Dar apoi l-am cunoscut pe Mihai — un bărbat blând, atent și răbdător. Când m-a cerut în căsătorie, am decis împreună să avem o nuntă mică. Tot ce-mi doream era să port o rochie frumoasă și elegantă.

Într-o dimineață, am intrat într-un magazin de rochii de mireasă, cu inima bătându-mi de emoție. Două tinere consultante stăteau de vorbă în spatele tejghelei. Una, o brunetă înaltă, cu trăsături ascuțite, și-a încrucișat brațele. Cealaltă, o blondă cu unghii lungi, m-a privit din cap până-n picioare și a întrebat:

„Căutați o rochie pentru fiica dumneavoastră… sau pentru nepoată?”

„Nu,” am spus încet. „Pentru mine.”

Sprâncenele brunetei s-au ridicat brusc.

„Doamne, DUMNEAVOASTRĂ sunteți mireasa? E o glumă?”

Colega ei a râs și a adăugat:

„Nici nu știam că se mai fac rochii pentru… mirese la pensie.”

Apoi mi-a întins câteva rochii:

„Poftiți, încercați-le. Cabina de probă e în dreapta.”

Când am ieșit îmbrăcată într-una dintre rochii, ca să mă privesc în oglindă, bruneta a murmurat:

„Poate rochiile de mireasă nu sunt pentru dumneavoastră — avem în spate o mulțime de ținute pentru bunici.”

Blonda a râs.

„Nu vorbi serios! Sunteți prea în vârstă pentru rochiile astea, nu-i așa? BUNICO, ARĂTAȚI RIDICOL.”

Au râs atât de batjocoritor și tare încât lacrimile mi-au umplut ochii.

Deodată, cineva le-a bătut pe umăr. Consultantele s-au întors. O LINIȘTE TĂIOASĂ a umplut magazinul.

În spatele lor stătea fiica mea. Fețele celor două s-au albit când au văzut FURIA DIN PRIVIREA FIICEI MELE

Fiica mea a pășit hotărât spre noi, iar pașii ei răsunau pe gresia lucioasă de parcă ar fi fost tocurile dreptății. S-a oprit în fața celor două consultante, iar în ochii ei se vedea o furie care putea topi gheața. Avea maxilarul încleștat și vocea i-a ieșit clară, rece ca lama unui cuțit:

— Vă dați seama ce tocmai ați spus?

Bruneta a încercat un zâmbet nesigur, dar fiica mea n-a clipit.

— Mama mea se va căsători. Are tot dreptul din lume să poarte o rochie de mireasă. Iar voi, în loc să o ajutați, v-ați bătut joc. Ce fel de oameni sunteți?

Blonda a ridicat din umeri, dând să spună ceva, dar fiica mea a continuat fără să-i dea ocazia:

— Să vă fie rușine. O să scriu o recenzie pe toate rețelele, o să povestesc cum vă bateți joc de clienți. Sper că v-ați bucurat de momentul vostru de „glorie”, pentru că o să vă coste.

Apoi s-a întors spre mine, mi-a luat mâna și mi-a spus cu voce tremurată:

— Hai, mamă. Mergem în altă parte. Îți promit că vei avea cea mai frumoasă rochie de mireasă. Și o vom găsi împreună.

Am ieșit din magazin cu lacrimile curgându-mi pe obraji, dar de data asta nu mai erau de umilință. Erau de recunoștință. Pentru fiica mea, pentru curajul de a mă iubi public și fără rușine, pentru că mi-a redat demnitatea într-o clipă.

Am mers împreună la o cafenea cochetă din centru. Am stat acolo o oră, doar noi două, și am vorbit despre tot. Despre tatăl ei, despre anii în care nu am îndrăznit să visez din nou la iubire, despre cât de greu e să fii văduvă, dar și despre cât de mult mă schimbasem de când îl cunoscusem pe Mihai. Ochii fiicei mele s-au luminat când mi-a spus:

— Mama, te-am văzut zâmbind din nou. Mihai e un om bun. Nu contează ce spune lumea, contează ce simți tu. Și dacă vrei rochie albă cu trenă lungă și dantelă, așa o să fie!

Și așa a fost. Am găsit, câteva zile mai târziu, un alt magazin — unul mic, cu aer boem, într-o casă veche renovată. Acolo, o doamnă în vârstă, cu păr alb prins într-un coc elegant, ne-a întâmpinat cu un zâmbet cald.

— Bun venit, dragele mele. Ce căutăm astăzi?

Fiica mea i-a răspuns înaintea mea:

— Căutăm rochia perfectă pentru cea mai frumoasă mireasă.

Femeia a privit spre mine și mi-a spus sincer:

— Se vede în ochii dumneavoastră că iubiți din nou. O să găsim împreună ceva care să vă facă să străluciți. Nu există vârstă pentru fericire.

Am probat șapte rochii. La a opta, am simțit ceva. Mătase fină, mâneci din dantelă delicată, o croială simplă, dar elegantă. Când m-am uitat în oglindă, am zâmbit. Nu păream mai tânără. Nu păream ca în reviste. Dar arătam a ceea ce eram: o femeie care a suferit, a pierdut, dar care a avut curajul să iubească din nou.

În ziua nunții, Mihai mă aștepta în fața primăriei, îmbrăcat într-un costum gri închis, cu cravată bordo, zâmbind larg. Ochii lui s-au umplut de lacrimi când m-a văzut. Am pășit spre el cu pași mărunți, dar siguri. Fiecare pas însemna o alegere: să nu mai trăiesc în trecut, să nu mai trăiesc pentru ceilalți, ci pentru mine.

După cununia civilă, am organizat o petrecere restrânsă în curtea casei mele. Erau acolo fiica mea, câțiva prieteni dragi, vecinii apropiați. Am avut o masă cu sarmale, friptură de pui, cozonaci, prăjituri făcute în casă și vin roșu de la crama preferată a lui Mihai.

La un moment dat, fiica mea a luat microfonul improvizat și a spus:

— Aș vrea să fac un toast. Pentru mama mea. Pentru curajul ei. Pentru că, indiferent ce spune lumea, ea mi-a arătat că iubirea nu are vârstă. Că o femeie nu devine invizibilă după o anumită vârstă. Dimpotrivă. Devine puternică, frumoasă și demnă. Să-ți fie dragostea ușoară și lungă, mamă!

Am plâns. Toți am plâns. Dar au fost lacrimi bune, vindecătoare.

Seara târziu, când toți plecaseră, Mihai și cu mine am rămas afară, în foișor. Luna era plină și lumina albastră cădea peste iarba proaspăt tunsă. El mi-a luat mâna și a spus:

— Mulțumesc că ai avut încredere în mine. În noi.

— Și eu îți mulțumesc, Mihai. M-ai făcut să simt că viața nu s-a terminat după 60 de ani. Ci abia a început.

Au trecut doi ani de atunci. Încă trăim în aceeași casă, încă bem cafeaua împreună dimineața, încă dansăm pe muzica anilor ’70 în bucătărie. Avem griji, avem dureri de spate și uneori uităm unde ne-am pus ochelarii. Dar avem și râsete, îmbrățișări lungi și seri în care stăm pe bancă și ne ținem de mână, în liniște.

Într-o zi, am trecut din întâmplare prin fața magazinului acela de rochii. Era închis. Un anunț mare scria „Spațiu disponibil pentru închiriere”. Am zâmbit și am spus în gând:

„Fiecare primește ce merită.”

Pentru mine, a fost o lecție importantă: că niciodată nu e prea târziu să fii fericit. Că vocea ta contează, chiar și când lumea pare să nu te mai vadă. Și că, dacă ai curajul să îți urmezi inima, viața îți poate oferi o a doua șansă — una poate chiar mai frumoasă decât prima.

Și dacă vreodată vei trece printr-o astfel de umilință, amintește-ți de mine. De o mireasă de 65 de ani, care a pășit printre prejudecăți cu capul sus, purtând o rochie albă și inima plină.