Nu știa încă — dar până dimineață, omul pe care îl adăpostise urma să facă o cerere atât de ciudată, atât de imposibilă, încât avea să o zguduie până în adâncul sufletului.

„Vinde-mi casa”, avea să-i spună.

„Cu un leu. Și pleacă azi.”

Ana rămâne nemișcată pentru câteva secunde, cu ceainicul în mână și privirea pierdută în chipul bătrânului. „Vinde-mi casa cu un leu. Și pleacă azi.” Cuvintele lui plutesc în aer ca un ecou straniu, fără sens. Își drege glasul, gândind că poate n-a auzit bine.

„Poftim? Ce ați spus?”

Bătrânul o privește calm, fără urmă de zâmbet. Își ridică bastonul și îl sprijină de perete, apoi scoate din buzunarul hainei ude o bancnotă mototolită de un leu și o așază pe masă.

„Nu glumesc. Știu că pare absurd, dar îți cumpăr casa. Acum. Ai încredere în mine. Trebuie să pleci din locul ăsta cât mai repede.”

Ana simte un gol în stomac. Îl privește cu neîncredere, apoi cu teamă. Nu pare a fi nebun. Nu pare periculos. Dar nici normal nu e ce spune. Își strânge halatul pe lângă ea, privind înspre camera copiilor.

„Nu pot… asta e casa noastră. E tot ce mai avem. Știu că nu e mare lucru, dar…”

Bătrânul o întrerupe cu o voce tăioasă, dar nu lipsită de respect.

„Dacă ai ști ce urmează să se întâmple aici… ai ieși pe ușă cu copiii în brațe chiar acum. Nu e o amenințare, e un avertisment. Nu pot spune mai mult. Doar… pleacă.”

Ana îl privește fix, inima bătându-i nebunește. „De unde știți? Cine sunteți, de fapt?”

Bătrânul oftă și se aplecă greu, scotocind în buzunarul interior. Scoase o fotografie veche, galbenă, înfățișând o femeie care semăna leit cu Ana. Tânăra din poză stătea în fața aceleiași case, dar totul părea mai vechi, mai întunecat, iar lângă ea se afla un bărbat cu privirea pierdută.

„Bunica ta… Ileana. N-a ascultat. Și-a pierdut totul într-o noapte. Eu am fost acolo. Era vecina mea. Am jurat că, dacă am vreo șansă să repar ceva, o voi face.”

Ana simte cum îi tremură mâinile. Fotografia, deși deteriorată, este reală. Recunoaște fața bunicii sale, femeia care a crescut-o câțiva ani când era mică, înainte să moară subit. Dar povestea… e de necrezut.

„Ce s-a întâmplat atunci?”

„Casa asta e blestemată. Nu din cauza unei superstiții, ci a unui om. Un om care a trăit aici, în subsol, cândva. A fost dat afară, dar s-a întors. Și a blestemat locul cu sângele lui. În fiecare treizeci de ani, răul ăsta se trezește. Azi e prima noapte.”

Ana se ridică brusc.

„Asta e o nebunie. Îmi pare rău, dar nu pot să dau curs unor povești vechi. Aveți nevoie de ajutor, domnule. Poate de un adăpost permanent, de un doctor…”

Copiii încep să se agite în cameră. Un zgomot puternic, ca o bufnitură, răsună din pod. Ana încremenește. Nu are nimeni nimic acolo. Se uită în ochii bătrânului, care par mai întunecați ca înainte.

„E prea târziu?”, întreabă el aproape în șoaptă.

Ana ia o lanternă și urcă încet scările spre pod. Pașii ei scârțâie, iar fiecare respirație se aude ca un vuiet. Când ajunge sus, vede trapa de la pod deschisă larg. Un curent rece o izbește. Intră.

Totul pare la locul lui… până când, într-un colț, vede o pată neagră, uleioasă, pe podea. Se apropie. Pata pulsează, parcă respiră. O umbră începe să se contureze în colțul camerei, ridicându-se ca o siluetă din ceață. Ana țipă și fuge pe scări, dând buzna în bucătărie.

„Copiii! Îmbrăcați-vă! Acum! Ieșim din casă!”

Bătrânul nu mai e pe canapea. Dar bastonul lui e acolo, rezemat de sobă. Pe masă, bancnota de un leu. Și o cheie veche.

Ana nu întreabă nimic. Ia copiii de mână și iese în noapte, în ploaie, desculță, cu o singură lanternă tremurândă. Aleargă spre casa vecină, o ruină abandonată, și se adăpostesc acolo.

Toată noaptea, din casa lor se aud zgomote. Scrâșnete. Țipete. Ca și cum cineva sau ceva ar fi sfâșiat pereții dinăuntru. Copiii plâng în tăcere, iar Ana îi strânge la piept, cu mâinile tremurânde.

Când răsare soarele, se întorc.

Casa e prăbușită într-un colț. Pereții par mușcați din interior. Tencuiala e căzută, soba spartă, iar canapeaua pe care dormise bătrânul nu mai e acolo. Totul pare ca după un cutremur. Dar vecinii nu au auzit nimic. Nimeni din jur nu a simțit vreun zgomot.

Ana își adună câteva lucruri din ce a rămas și se mută la mătușa ei din Buzău. În următoarele săptămâni, face toate demersurile legale: trece casa pe numele statului, declară abandonul, renunță la orice pretenție. Poliția nu găsește nimic suspect. Doar o ruină. Iar bătrânul — dispărut fără urmă.

Anii trec. Copiii cresc. Ana reușește să-și refacă viața, muncind într-o brutărie, apoi ca educatoare. Dar niciodată nu mai trece pe Strada Teiului. Niciodată.

Peste exact treizeci de ani, în aceeași noapte cu furtună, o femeie singură cu doi copii, pe care soarta a adus-o într-o casă veche din același loc, deschide ușa unui bătrân ud leoarcă.

„Doamnă, îmi pare rău că deranjez. Am nevoie doar de adăpost până se mai domolește ploaia.”

Și istoria începe din nou.

Doar că de data asta, cineva îi lasă pe prag o scrisoare, înfășurată într-un plic decolorat de timp. Pe plic scrie: „Nu-l lăsa să intre. Nu e cine pare a fi. – Ana Coman”.

Povestea se închide ca un cerc, dar răul… răul nu doarme niciodată. Doar așteaptă următoarea poartă deschisă.