În acel moment, parcă timpul s-a oprit. Ochii ei erau de un verde-albăstrui, exact ca ai Cristinei. Îmi era greu să respir. Fata a înclinat capul ușor, probabil surprinsă de intensitatea privirii mele. Câțiva oameni începeau să plece, aruncând priviri curioase spre mine.

„Cânți minunat,” am spus, încercând să-mi controlez vocea tremurândă. „Unde ai învățat această melodie?”

Ea a zâmbit, gropița din obraz devenind și mai fermecătoare. „Ah, mulțumesc! Este un cântec de leagăn pe care bunica mi-l cânta. Spunea că este o tradiție în familia noastră de generații.”

Inima mea a tresărit. Cristina învățase același cântec de la bunica ei. Era un cântec transmis din generație în generație, nu ceva ce puteai auzi la radio sau pe internet.

„Cum te numești?” am întrebat, strângând mânerul servietei până când încheieturile degetelor mele s-au albit.

„Maria,” a răspuns ea. „Maria Avram.”

Nu Ileana. Desigur, mi-am spus. Ce prostie să cred că după atâția ani… dar numele de familie, Avram, era numele de fată al Cristinei. O simplă coincidență? Trebuia să aflu mai multe.

„Eu sunt Mihai Vasilescu,” m-am prezentat, întinzându-i mâna. „Îmi pare rău dacă par ciudat, dar cântecul acesta are o semnificație specială pentru mine.”

Maria mi-a strâns mâna. „Nu-i nimic. Uneori muzica ne atinge în moduri neașteptate. Sunteți bine? Păreți cam palid.”

„Da, sunt bine. Doar obosit după o zi lungă,” am mințit. „Locuiești prin apropiere?”

„Da, chiar pe strada asta. Mă întorc de la Conservator.” A arătat spre vioara așezată în cutie lângă ea. „Cânt aici în fiecare joi. Îmi place atmosfera.”

„Familia ta… are vreun membru talentat muzical?” am întrebat, încercând să fiu relaxat.

„Bunica era. Bunicul a murit înainte să mă nasc eu. Mama mea…” Privirea i s-a întunecat puțin. „Mama mea a murit când era mică. Am fost crescută de bunica și de tatăl ei adoptiv.”

Tată adoptiv. Adoptată. O durere ascuțită mi-a străpuns pieptul.

„Îmi pare rău să aud asta,” am spus sincer. „Deci locuiești cu bunica ta?”

„Nu, bunica a murit anul trecut. Locuiesc singură acum. Nu vă faceți griji, am 22 de ani,” a adăugat ea, zâmbind.

Douăzeci și doi. Acum calculul părea corect. Ileana ar fi avut 22 de ani.

„Aș vrea să aflu mai multe despre acest cântec,” am spus. „Poate am putea lua o cafea? E o cafenea chiar acolo.” Am arătat spre Cafeneaua Veche de peste drum.

Maria m-a privit cu atenție, evaluându-mă. „De obicei nu primesc invitații de la necunoscuți, dar ceva îmi spune că sunteți de încredere. Oricum e o cafenea publică, la ora de vârf.” A zâmbit. „Sigur, de ce nu?”

Pe măsură ce ne îndreptam spre cafenea, mâinile îmi tremurau. Am observat că Maria avea un mers ușor legănat, exact ca al Cristinei. Fiecare detaliu îmi sporea suspiciunile, dar trebuia să fiu sigur înainte să spun ceva.

Ne-am așezat la o masă lângă fereastră. Maria și-a comandat un ceai de mentă. Ileana adora ceaiul de mentă când era mică.

„Deci, domnule Vasilescu, de ce sunteți atât de interesat de acest cântec?” a întrebat ea imediat ce ospătarul a plecat.

Am inspirat adânc. „Am avut o fiică. Poate o să sune ciudat, dar ea cânta exact același cântec. A… a dispărut când avea cinci ani.”

Ochii Mariei s-au mărit. „Îmi pare foarte rău să aud asta. Ce s-a întâmplat?”

„A fost răpită din parcul de lângă casa noastră. Era cu dădaca ei. Femeia s-a întors cu spatele doar pentru un minut… și Ileana a dispărut. Am căutat-o ani de zile. Soția mea, Cristina, a murit de inimă rea la doi ani după dispariția ei. Nu și-a revenit niciodată din șoc.”

Maria a dus mâna la gură. „Este îngrozitor. Îmi pare atât de rău.”

„Maria,” am continuat, încercând să-mi păstrez calmul, „ai vreo fotografie cu mama ta? Sau știi cum se numea?”

Ea părea surprinsă de întrebare. „Nu am nicio fotografie, din păcate. Bunica spunea că seamăn mult cu ea. Numele ei era Elena. Elena Avram. A murit într-un accident de mașină când eram mică. De ce întrebați?”

Elena. Nu Cristina. Dar coincidențele erau prea multe.

„Ai vreun semn din naștere? Poate o mică aluniță în formă de semilună pe umărul drept?” am întrebat, știind că Ileana mea avea un astfel de semn.

Maria a pus ceaiul jos, devenind brusc precaută. „Cum știți asta? Da, am o aluniță exact așa, dar cum…?”

Cu mâini tremurânde, am scos portofelul și am desfăcut o fotografie veche, îndoită. Era ultima noastră fotografie de familie – eu, Cristina și Ileana, în vacanța la mare, cu o lună înainte de dispariția ei.

Am împins fotografia peste masă. Maria a privit-o, apoi pe mine, confuză.

„Acestea sunt soția mea, Cristina, și fiica noastră, Ileana. Ileana ar fi avut acum 22 de ani. Și avea o aluniță în formă de semilună pe umărul drept.”

Mâinile Mariei tremurau în timp ce ținea fotografia. A privit fotografia fetiței, apoi la femeia de lângă ea. S-a uitat la mine și ochii i-au fost inundați de lacrimi.

„Nu înțeleg,” a șoptit ea. „Ce încercați să spuneți?”

„Cred că ești Ileana, fiica mea,” am spus, cuprins de emoție. „Cred că ai fost răpită și dată spre adopție sub o identitate falsă.

Cântecul pe care îl cântai era un cântec de leagăn special, transmis în familia soției mele de generații. Nu e un cântec cunoscut. Nu există șansa să-l știi dacă nu ești…”

Maria a lăsat fotografia jos și s-a ridicat brusc. „Îmi pare rău, dar asta e nebunie. Trebuie să plec.”

„Te rog,” am spus, ridicându-mă și eu. „Știu că sună incredibil. Dar gândește-te – coincidențele sunt prea multe. Putem face un test ADN pentru dovezi. Te rog, nu pleca.”

Ezită, privind din nou fotografia. „Bunica mea ar fi știut. De ce mi-ar fi ascuns așa ceva?”

„Poate că ea însăși nu știa. Poate a crezut povestea cu accidentul. Dacă ai fost adoptată ilegal…”

Maria s-a așezat din nou, respirând profund pentru a se calma. „Ce s-a întâmplat exact în ziua în care a dispărut fiica dumneavoastră?”

I-am relatat detaliile. Cum Ileana se juca în parc, cum dădaca s-a întors cu spatele doar pentru un minut ca să vorbească la telefon, cum orașul a fost mobilizat pentru ea, cum am plătit detectivi privați ani de zile, cum Cristina a murit de durere.

Maria a ascultat în tăcere, lacrimile coborându-i pe obraji. La final, a scos telefonul din geantă.

„Am o fotografie a bunicii mele,” a zis ea, căutând în galerie. Mi-a arătat telefonul. „Aceasta este femeia care a luat-o pe Ileana?”

M-am uitat la fotografie. Era o femeie în vârstă, cu păr cărunt și ochi blânzi. Nu o recunoșteam.

„Nu, nu o cunosc,” am recunoscut.

„Bunica mea era o persoană bună,” a spus Maria ferm. „Dacă m-a crescut, a făcut-o crezând că sunt nepoata ei. Nu aș putea crede altceva.”

„Poate ai dreptate,” am spus. „Poate că a fost indusă în eroare de cineva. Maria, știu că este mult de digerat, dar există o modalitate sigură de a afla adevărul. Un test ADN.”

Maria a privit din nou fotografia de familie, apoi și-a atins ușor alunița de sub bluză.

„Bine,” a zis în cele din urmă. „Vom face testul. Dar până atunci, nu vreau să-mi fac speranțe. Și nici dumneavoastră să nu vă faceți.”

Am aprobat din cap, chiar dacă inima mea deja știa răspunsul. În fața mea era Ileana, fiica mea, vie și sănătoasă după 17 ani de durere și disperare.

Două săptămâni mai târziu, stăteam împreună în biroul unui laborator privat. Rezultatele testului ADN erau concludente: Maria era Ileana, fiica mea biologică, dispărută de atâția ani.

Amândoi plângeam în timp ce ne îmbrățișam, un tată și o fiică reuniți printr-un miracol al destinului și al unui cântec de leagăn transmis din generație în generație.

„Acasă,” am șoptit, ținând-o strâns. „Finalmente te-am adus acasă.”

Și în acel moment, am știut că viața mea începe din nou.

Dacă ți-a plăcut povestea, împărtășește-o cu prietenii tăi! Haideți să răspândim împreună emoția și inspirația.