Într-o după-amiază obișnuită, în timp ce mă întorceam de la serviciu, aveam gândurile acaparate de grijile de zi cu zi. Facturile de plătit și treburile cotidiene îmi umbreau mintea, dar un moment neașteptat a dat totul peste cap.
Pe strada principală a pieței, o melodie cunoscută mi-a pătruns brusc în urechi. Câțiva pași mai târziu, m-am oprit, copleșit de emoții.
Era cântecul fiicei mele, Maria. Un cântec pe care l-am compus special pentru ea acum 17 ani, înainte să dispară brusc din viețile noastre. Îmi zguduia sufletul să-l aud din nou.
Acest colind despre un câmp de flori și lumina solară era ceva ce credeam că doar noi doi știm.
Însă acum era cântat de o tânără de cealaltă parte a pieței, care părea captivată de propria interpretare, zâmbind cu ochii închiși.
Amintirile cu Maria inundau mintea mea în timp ce o ascultam – căminul nostru era cândva plin de bucuria prezenței ei.
Dintr-o dată, gândurile despre responsabilități cotidiene s-au estompat și am simțit că picioarele mă purtau aproape involuntar spre acel sunet familiar.
Lucram cu toate forțele rațiunii să-mi spun că nu e posibil, însă inima mi-a sugerat altceva. Tânăra semăna, într-un mod straniu, cu un chip cunoscut.
Părul ei castaniu, zâmbetul ei – toate îmi păreau atât de familiare. Chi chiar avea o adâncitură pe obrazul stâng, exact ca soția mea, Camelia.
Părea imposibil, dar simțeam o legătură puternică, una pe care doar un părinte disperat ar putea-o înțelege. Ar putea ea să fie Maria mea?
Cu emoții amestecate, m-am apropiat când a pus punct cântecului și a deschis ochii. Ne-am întâlnit privirile, iar ea a observat uimirea din ochii mei înconjurată de aplauzele celor din jur.
„Vă mulțumesc tuturor pentru că m-ați ascultat!” a spus ea cu un zâmbet blând. „O zi minunată!”
Părea să observe expresia mea inconfortabilă, așa că s-a apropiat amigabil și m-a întrebat dacă nu mi-a plăcut interpretarea.
„Oh, nu, nu,” am spus eu emoționat. „Acest cântec este foarte special pentru mine.”
„Chiar?” a răspuns ea surprinsă. „Și pentru mine este. Este printre puținele amintiri pe care le am din copilărie. Am mereu un sentiment de acasă când îl cânt.”
S-a pregătit să plece, dar am continuat rapid discuția, întrebând-o despre cântec. Intrigat, am rugat-o să stea la o cafea pentru a-mi povesti mai multe.
A ezitat pentru un moment, privindu-mă atent, dar apoi a acceptat.
Am ajuns într-o cafenea micuță și, cu fiecare minut petrecut în preajma ei, sentimentul că o cunosc se amplifica. Nu era doar o iluzie a amintirilor, părea real. În ochii ei regăseam amintiri pierdute.
„Ai o voce minunată,” i-am spus moale, încercând să-mi controlez neliniștea.
„Mulțumesc,” zâmbi ea. „A trebuit să urc pe scenă când i-am auzit cerând pe cineva să cânte. A fost o decizie spontană.”
Am întrebat-o de originea cântecului, iar ea mi-a răspuns că era singurul lucru care o lega de copilărie. Nu învățase cântecul de undeva, ci fusese mereu alături de ea ca o umbră dragă.
A explicat apoi că părinții săi adoptivi o ducând într-o familie iubitoare când avea cinci ani, după ce a pierdut contactul cu cei adevărați. Aveam inima frântă de ce auzeam.
„Am fost adoptată,” a spus ea încet, „iar apoi mi-au spus că părinții mei adevărați au murit. Chiar mi-au arătat articole de ziar.”
În ciuda vieții bune primite de la noua familie, simțea că-i lipsește ceva esențial și spera să afle adevărul despre originea ei.
Fiecare cuvânt al ei adaugă o piesă la puzzle-ul tulburător care părea să se completeze singur.
„Am încercat să aflu cine au fost părinții mei biologici,” a spus ea cu o tristețe în glas. „N-am avut niciodată suficiente informații.”
Mi-am dorit spontan să cer un test de ADN pentru a confirma, însă inima mea știa deja.
„Îți amintești altceva despre părinții tăi adevărați?” am întrebat.
„Amintirile sunt vagi, dar îmi amintesc fericirea de atunci. Cred că numele meu era Maria…” a râs ea timid. „Părinții adoptivi m-au numit Sara.”
Era aproape incredibil. Mi s-a tăiat respirația, dar am reușit să spun: „Fiica mea, numele ei era și Maria.”
Se uită la mine, ochii ei mari și plini de emoții. Am insistat să audă ce s-a întâmplat cu familia noastră, și cum Maria a dispărut inexplicabil acum ani de zile.
„Mama mea se numea Camelia, îmi amintesc perfect – un nume atât de rar,” a continuat ea, aproape șoptind.
„Soția mea se numește tot Camelia… și eu sunt Dan,” am spus ferm, simțind că am dat peste un miracol.
Au trecut momente de liniște profundă în timp ce ne priveam unul pe altul emoționați. Apoi, lacrimile ne-am inundat fețele în timp ce ne îmbrățișam, lăsând ani de durere și pierdere să se dizolve.
Cu emoție în suflet, am luat-o pe Maria acasă să o reunim cu Camelia. Am sunat un taxi, cu mâinile tremurând. Am avut timp doar pentru câteva cuvinte pe parcursul drumului, încercând să ne revenim dintr-o revelație care părea ireală.
Când am ajuns, am invitat-o să aștepte la ușă, pentru a-i oferi Cameliei un moment să înțeleagă. Intrând, Camelia și-a dat seama că se petrece ceva important.
„Ce-i cu tine?” a întrebat ea îngrijorată. „Este totul bine?”
I-am povestit totul și cum am întâlnit o tânără care părea să fie Maria noastră.
„Doamne sfinte…” a spus ea cu lacrimi, nevenindu-i să creadă. „Unde e?”
„E chiar acolo,” am șoptit, emoționat, gesticulând spre ușă.
Cu un fior al recunoașterii, Camelia a deschis ușa și a găsit-o. Două suflete despărțite de ani de zile s-au regăsit într-o îmbrățișare tandră, cu lacrimi curgând.
Eram martor la o uniune miraculoasă, o poveste ce ar putea părea doar un vis, însă pentru noi, era realitatea bucuroasă regăsită.
Cu siguranța unui test de ADN, am avut confirmarea că norocul ne-a adus împreună din nou. Casa noastră era plină de râsete din nou, iar Maria a ales să rămână cu noi pentru o perioadă să recuperăm timpul pierdut.
Fiecare zi era și este o binecuvântare. Regăsirea ei mi-a arătat cum viața are darul de a aduce împreună ceea ce era pierdut de mult.
