N-am intrat în cameră urlând. N-am plâns. Am tras aer în piept, am verificat criptarea telefonului și am pornit spre ceremonie cu o coloană vertebrală de titan călit.

„Aleea Inteligentă” era o cărare din sticlă cu LED-uri care își schimba culoarea în funcție de ritmul meu cardiac. Astăzi, a rămas un albastru rece, letal.

În jurul meu se aflau 500 dintre cei mai influenți investitori, jurnaliști și personalități publice din lume iar fiecare dintre ei primise o invitație criptată, semnată cu cheia mea biometrică – o dovadă că Andreea Vălean nu face nimic la întâmplare. Ei nu veniseră pentru iubire. Veniseră să vadă viitorul tehnologiei românești în acțiune, să își asigure accesul la următoarea revoluție în securitate digitală.

Ceremonia a fost impecabilă. Rareș, în smokingul lui tăiat perfect, mi-a zâmbit cu acea expresie de actor în rol principal, un Oscar pentru cel mai bun ipocrit. A rostit „Da” cu vocea fermă a unui bărbat care crede că a câștigat. Eu am spus „Da” cu vocea unei femei care știe deja cum îl va distruge.

Inelul lui era imprimat cu nanofire de aur ce serveau drept punct de acces biometric la serverul central al Vălean Cybertech. Doar că… acel server nu mai era acolo. Cu 20 de minute înainte de ceremonie, redirectasem toate procesele critice și protocoalele de criptare către un cluster izolat, de unde doar eu puteam controla ceva. Am lăsat doar o cochilie decorativă, frumoasă, dar goală, asemenea lui Rareș.

Când preotul a rostit „Ce a unit Dumnezeu…”, invitații au aplaudat. În acel moment, o dronă a coborât în zbor lent peste ringul de dans, purtând un display transparent pe care rula în buclă: „Activare Fond Toma – 0 lei. Drepturi de acces – respinse.” Pe ecran a apărut un avatar: Andreea Vălean, CEO. Sub semnătura digitală, era un singur cuvânt: „Revocat.”

Rareș și Margareta au simțit cum le fuge pământul de sub picioare. Dar spectacolul abia începuse.

Am ridicat microfonul și am zâmbit larg.

– Dragi invitați, vă mulțumesc că sunteți aici. Astăzi nu sărbătorim o iubire. Astăzi celebrăm transparența. Într-o eră în care încrederea poate fi falsificată, am decis să ofer un exemplu de justiție în timp real.

Am apăsat un buton pe brățara mea inteligentă. Pe toți pereții de sticlă au apărut fluxuri video în timp real, proiectând conversațiile înregistrate ale familiei Toma din ultimele luni. Planurile lor. Strategiile de șantaj. Mesajele cu investitori obscuri care voiau să cumpere cu preț de dumping patentele mele neuronale. Totul. Inclusiv momentul în care Rareș își exersa jurămintele în fața oglinzii, râzând și spunând: „Asta e cea mai profitabilă piesă de teatru pe care o joc vreodată.”

Mulțimea a tăcut. Apoi au început murmurările, iar investitorii – cei pe care familia Toma voia să-i impresioneze – au început să se retragă, unii cerând restituirea sumelor promise. Iar apoi a venit lovitura de grație.

– În baza contractului prenupțial biometric, orice tentativă de fraudă morală sau economică anulează automat orice drept asupra bunurilor mele și permite transferul automat al activelor comune în contul părții prejudiciate. Vă anunț, cu martori de față și în prezența notarului digital, că soțul meu Rareș Toma a fost declarat vinovat de tentativă de fraudă strategică. Toate bunurile familiei lui vor fi lichidate și transferate în totalitate în portofoliul Vălean Cybertech.

Margareta a leșinat. Vlad s-a repezit la Rareș, urlând:
– Ce-ai făcut, idiotule? Ai semnat!

– Am semnat… dar nu știam! Nu așa trebuia să fie!

Am privit scena rece, ca un chirurg care termină o operație grea. Apoi am pășit calm pe podeaua din sticlă, care pulsa roșu sângeros la fiecare bătaie de inimă.

După încheierea recepției, vila a fost evacuată. Familia Toma a fost notificată oficial că trebuie să părăsească toate proprietățile în termen de 24 de ore. Inclusiv această vilă, construită cu banii rămași dintr-o moștenire care, de acum, îmi aparținea în totalitate.

A doua zi, știrile vuiau. „CEO-ul Vălean Cybertech demască tentativa de fraudă în cadrul propriei nunți.” „Andreea Vălean, model de forță feminină în afaceri.” Unii mă numeau nemiloasă. Alții, un geniu. Eu? Eu îmi beam cafeaua în liniște, în vila redevenită laborator, înconjurată de servere și prototipuri. Liniștea era algoritmul meu preferat.

Rareș a încercat să mă contacteze. De zeci de ori. Am autorizat o singură transmisiune video. Pe ecran, fața lui era palidă, cu cearcăne adânci.

– De ce ne-ai făcut asta, Andreea? Am fi putut avea totul împreună!

– Dar Rareș, chiar avem. Eu am totul. Tu, nimic. Exact așa cum a fost planul tău, nu?

L-am blocat fără să clipesc. În viața mea nu mai era loc pentru bărbați care confundă iubirea cu o tranzacție.

Trei luni mai târziu, Toma Shipping își anunța falimentul. O investigație penală era în desfășurare. Eu semnam un contract cu Ministerul Apărării pentru implementarea criptării neurale în rețelele naționale. Viața mea era mai mult decât o răzbunare – era o reconstrucție.

Dar într-o zi ploioasă, în același loc unde stătusem înainte de ceremonie, privind oceanul, am simțit pentru prima oară o urmă de durere reală. Nu pentru Rareș. Ci pentru femeia care îl iubise. Cea care voia doar o familie. Cea care visa la o poveste de iubire.

Am închis ochii. Nu plâng. Dar îmi permit o secundă de tăcere pentru Andreea cea veche. Apoi pornesc din nou. Am de construit un viitor. Și nicio lacrimă nu va încurca algoritmul.