Stomacul i s-a strâns — nu doar din cauza grețurilor, ci din cauza unui adevăr înfricoșător care se așeza peste ea, ca o sentință:

Era complet singură.

Până la urmă, a pornit pe jos, cu pași mici, tremurând din toate încheieturile. Nu știa încotro merge. Orice variantă îi trecea prin minte era la fel de imposibilă. Nu putea merge la Radu – nici măcar nu știa dacă o să-l mai vadă vreodată.

Niciun adult nu o credea capabilă să crească un copil, dar ea simțea deja cum inima ei începe să bată în tandem cu o altă inimă, invizibilă, mică, ascunsă înăuntrul ei. Așa că a mers… până nu a mai putut. S-a oprit pe o bancă dintr-un parc întunecat, ud de ploaie, cu genunchii strânși la piept, și a stat acolo până aproape de miezul nopții.

Un domn mai în vârstă care plimba un cățel a trecut pe lângă ea și s-a uitat îngrijorat, dar n-a zis nimic. Altă femeie, o tânără care probabil mergea spre o petrecere, i-a aruncat o privire plină de milă. Andreea s-a simțit invizibilă. Și totuși, în acea noapte, când frigul i se cuibărise în oase și bătăile inimii deveniseră lente, telefonul a vibrat.

„Unde ești?” — Bianca.

Andreea a izbucnit în plâns. Cu degetele amorțite, i-a trimis locația. După o jumătate de oră, a apărut tatăl Biancăi cu mașina. A coborât și, fără întrebări, a deschis portiera. Când a urcat înăuntru, căldura mașinii i-a părut un miracol. N-au vorbit pe drum. A dormit la Bianca pe o saltea întinsă pe jos, într-un colț al camerei.

A doua zi dimineață, părinții Biancăi au stat cu ea la masă. Au întrebat-o cu blândețe despre ce s-a întâmplat. Când le-a spus că este însărcinată, doamna Simona a oftat lung, iar domnul Ilie s-a ridicat și a ieșit afară, aprinzându-și o țigară. Dar nimeni n-a țipat. Nimeni n-a spus s-o dea afară. A fost prima dată când Andreea a simțit că poate respira.

Zilele următoare au fost un vârtej. A fost la doctor, însoțită de Simona, care i-a vorbit despre opțiuni, dar niciodată nu a încercat să o convingă de ceva anume. Andreea a știut că va păstra copilul. Chiar dacă nu avea bani. Chiar dacă nu avea nimic. Avea copilul ei, și în mod ciudat, asta era suficient.

Anii au trecut cu greu. A fost dată la un centru maternal pentru mame minore. Acolo a cunoscut alte fete ca ea – unele cu povești mai dureroase, altele cu vise frânte. Dar Andreea nu și-a pierdut speranța. A învățat, chiar dacă noaptea stătea trează să-și aline copilul. A terminat clasa a opta, apoi liceul la seral. Bianca a rămas prietena ei, o soră în toată regula. Simona i-a fost ca o mamă.

Fetița ei, Maria, a crescut frumoasă și veselă. La început i-a fost greu să se descurce, dar cu ajutorul celor de la centru și cu determinarea de fier pe care o dobândise, Andreea a început să își construiască un drum. A muncit, mai întâi ca ajutor de bucătar într-un restaurant mic. Apoi, după ce a absolvit cursurile de cofetar-patiser, și-a găsit un loc într-o cofetărie din centrul orașului. Proprietara a fost impresionată de munca ei și, în timp, Andreea a devenit șefa laboratorului.

Avea douăzeci și trei de ani când și-a deschis propria cofetărie. A numit-o simplu: „Maria”. O locație mică, cochetă, cu miros de vanilie și migdale, unde prăjiturile nu erau doar dulciuri, ci povești însiropate cu muncă, vise și supraviețuire. Localnicii o adorau. A devenit un simbol al cartierului, o tânără mamă care a reușit împotriva tuturor așteptărilor.

Dar, în toți acei ani, nu s-a întors niciodată acasă.

Mama ei nu a mai căutat-o niciodată. Radu, tatăl copilului, dispăruse complet din peisaj. Știa doar că a plecat din oraș la puțin timp după ce ea fusese alungată. Nu o interesa. Învățase să nu mai privească în urmă. Sau cel puțin așa crezuse.

Într-o dimineață rece de toamnă, aproape la zece ani după acea noapte pe treptele casei, Andreea a primit o scrisoare. O hârtie îngălbenită, cu scris de mână tremurat. Era de la fratele vitreg mai mic, Andrei. O rugase să vină acasă. Mama lor era bolnavă. Avea cancer în stadiu terminal.

Andreea a stat ore întregi cu scrisoarea în mână. Apoi a dus-o la Maria. Fetița avea nouă ani și era curioasă din fire. I-a povestit totul. Fără ocolișuri.

— Vrei să mergem s-o cunoști pe bunica ta?

Maria a stat pe gânduri.

— Dacă tu vrei, eu merg. Dar să știi că, dacă te face să plângi, o s-o cert.

Andreea a zâmbit amar. Inima ei se zbătea între ură și compasiune. Și totuși, într-o duminică dimineață, a urcat în mașină împreună cu Maria și au pornit spre casa din care fusese alungată.

Trecuseră aproape zece ani. Nimeni nu era pregătit pentru ce urma să urmeze.

Când au oprit în fața porții, Andreea a rămas câteva secunde în mașină. Casa arăta mai mică decât și-o amintea. Vopseaua scorojită, curtea năpădită de buruieni. A coborât. Maria s-a lipit de ea. A bătut la poartă.

Andrei a deschis. Era deja adolescent. A rămas uimit când a văzut-o, dar apoi i-a zâmbit sincer.

— Nu credeam că o să vii.

— Nici eu, a murmurat Andreea.

Au intrat în casă. Mama ei stătea pe un pat, într-o cameră slab luminată. Era slabă, trasă la față, cu ochii înfundați. Când a văzut-o pe Andreea, s-a înălțat puțin în coate, apoi a izbucnit în plâns.

— Iartă-mă… iartă-mă, fetița mea…

Andreea a rămas nemișcată. Simțea cum trecutul se prăvălește peste ea. O mie de amintiri, de cuvinte nespuse, de nopți reci. Dar apoi s-a uitat la Maria, care o strângea de mână, și a știut că e timpul să pună capăt acelui capitol.

S-a așezat pe marginea patului.

— Nu o să-ți spun că e în regulă. Nu e. Dar am venit… pentru că merit să știu cine sunt. Și pentru că fata mea merită să-și cunoască bunica.

Au stat acolo ore întregi. Mama ei i-a povestit ce s-a întâmplat după plecarea Andreei. Cum Gheorghe a plecat cu altă femeie. Cum și-a dat seama, prea târziu, ce greșeală imensă a făcut. Cum a căutat-o, dar n-a avut curaj să o contacteze.

Andreea a ascultat. Uneori plângea. Alteori doar încuviința din cap. La final, și-a lăsat fiica în brațele bunicii. Maria a atins obrazul ei ridat cu palma mică și i-a spus simplu:

— Nu-mi pare rău că m-ai lăsat pe mami să mă aibă. Eu sunt fericită că sunt aici.

A fost o zi care a schimbat totul. Nu a uitat. Nu a iertat complet. Dar a ales să nu mai trăiască în umbra urii. Și într-un fel tăcut, pacea a început să-și facă loc.

După înmormântarea mamei, Andreea a plecat din nou, dar de data aceasta cu inima mai ușoară. A simțit că a închis un cerc, că a redobândit ceva ce-i fusese furat: demnitatea.

Astăzi, cofetăria „Maria” este cunoscută în tot orașul. Andreea e invitată la emisiuni, laudată în articole și apreciată ca femeie puternică. Dar ea știe că nu faima contează, ci lecția. Că o fetiță alungată pe treptele unei case poate deveni o femeie care deschide uși. Mai ales pentru fiica ei.

Și că uneori, puterea stă tocmai în faptul că te întorci acolo de unde ai fost alungat — nu ca să te răzbuni, ci ca să arăți că ai supraviețuit. Și că ai învins.