Apoi, la o întâlnire cu vechi colegi, un prieten a spus, cu un zâmbet: — Hei, Alex… îți mai amintești de Andreea? Se mărită.

Am zâmbit cu o grimasă. O parte din mine, cea pe care o țineam bine îngropată, s-a încordat brusc. N-am spus nimic, dar am întrebat, cu un aer nepăsător:

— Cu cine?

— Cu un băiat simplu… muncitor, parcă. Electrician sau ceva de genul ăsta. Nici nu mai știu exact. Dar am văzut poze. Se vede că e fericită.

Fericită?

M-a izbit cuvântul ăsta mai tare decât m-ar fi izbit un pumn în stomac. Fericită. Ea? După tot ce-i făcusem? După cum o lăsasem, fără să mă uit în urmă?

A doua zi, ca un om beat de gânduri, am început să o caut. Am găsit profilul ei pe Facebook. Era discret, fără prea multe poze, dar destule cât să văd că arăta și mai frumoasă decât o știam. Era altceva la ea. Un calm în privire, o lumină. Zâmbea sincer, cald, alături de un tip cu haine de lucru și mâini mari, muncite. Îi scria simplu: „El e liniștea mea.”

Mă rodea o furie prostească, nejustificată. Cum să fie liniștită lângă… un amărât?

Am întrebat prin cunoștințe, am aflat că nunta urma să aibă loc la un restaurant cochet din Ploiești, orașul ei natal. Am decis să merg. Spuneam tuturor că vreau să o felicit, dar în realitate voiam să mă simt superior. Să o văd măritându-se cu un bărbat care n-avea nici măcar o diplomă universitară. Voia o viață „simplă”? Atunci să o aibă. Eu voiam să fiu acolo ca să văd cât pierduse.

Am ajuns la nuntă îmbrăcat într-un costum Armani, cu ceasul de firmă la vedere. M-am așezat strategic într-un colț, aproape de scenă, cu un pahar de vin scump în mână. Așteptam momentul apariției mirilor, cu un zâmbet amar, pregătit să judec în tăcere.

Când au intrat, am rămas fără aer.

Andreea era superbă, într-o rochie fără pretenții, dar care părea cusută special pentru ea. Radia fericire, zâmbea din toată inima, ținându-se de mână cu el… cu EL.

Doar că el nu era cum mi-l imaginasem.

Nu avea haine scumpe, dar avea o postură dreaptă, demnă. Ochii îi erau senini, siguri pe el. Când a vorbit, avea o voce caldă și sigură, cu acel accent autentic, de om sincer și muncitor. Dar ce m-a devastat a fost privirea lui către ea. O adora. Fără urmă de îndoială, fără rezerve.

Andreea s-a uitat spre el ca și cum lumea întreagă dispăruse și rămăsese doar el. Atunci am simțit cum ceva se rupe definitiv în mine.

Aplauzele au început. Eu am rămas împietrit. În loc să râd, am simțit cum îmi tremură mâinile. Am ieșit discret în curtea restaurantului, m-am așezat pe o bancă și, fără să-mi pot controla trăirile, am început să plâng. Nu știu cât timp am stat acolo. Mă durea fiecare alegere greșită pe care o făcusem. Mă durea că nu fusesem eu acel om în ochii Andreei. Că o pierdusem nu pentru că ea nu fusese destul… ci pentru că EU nu fusesem destul de bărbat pentru ea.

La un moment dat, o voce blândă m-a trezit din starea aceea:

— Alex?

Am ridicat privirea. Era ea.

— Pot să stau?

Am dat din cap, neputincios. S-a așezat lângă mine, la distanță, dar suficient de aproape încât să-i simt parfumul. Același parfum discret care îmi amintea de diminețile în care o priveam dormind.

— Nu mă așteptam să vii, a spus, uitându-se în gol.

— Nici eu nu mă așteptam să… simt ce simt.

A tăcut.

— Ți-e bine, nu? am întrebat, de parcă aveam nevoie de o ultimă confirmare.

S-a uitat la mine și a zâmbit.

— Da, Alex. Mi-e bine. Am ales cu inima de data asta. Și el… m-a învățat să mă iubesc din nou.

Am simțit că mă prăbușesc din nou, dar am strâns din dinți.

— Mă bucur pentru tine, am mințit. Și chiar dacă era o minciună egoistă, simțeam că trebuia să o spun.

— Și tu? Tu cum ești?

Am zâmbit amar.

— Eu? Am tot ce credeam că mi-am dorit. Dar am pierdut ce era mai valoros.

A oftat.

— Nu poți întoarce timpul, Alex.

— Știu… Dar poate, într-o altă viață…

— Nu trăim altă viață, Alex. Doar pe asta. Și în ea, am ales deja.

S-a ridicat, mi-a mai aruncat o privire și s-a întors în restaurant, unde se dansa și se râdea. Unde era fericirea pe care nu reușisem s-o ofer eu.

Am rămas pe bancă, tăcut. Și pentru prima dată în viață, am înțeles cu adevărat ce înseamnă să pierzi.

Câteva săptămâni mai târziu, Ioana și cu mine ne-am despărțit. Fără scandal. Fără reproșuri. Era limpede că nu mai aveam nimic în comun, dacă avusesem vreodată. Am renunțat la funcție, la biroul mare, la aparențele care mă sufocau.

M-am mutat înapoi la Ploiești. Nu pentru Andreea, ci pentru mine. Ca să mă regăsesc.

Am început să predau cursuri de vânzări la un liceu economic. Salariul era mic, dar simțeam că fac ceva util. Copiii mă priveau cu respect și curiozitate, nu pentru ce ceas aveam la mână, ci pentru că le vorbeam sincer.

Uneori, o văd pe Andreea în oraș. Ea nu mă vede, sau poate se preface. Merge de mână cu soțul ei, cu pași egali, complice. Odată am văzut-o cu un băiețel de mână. Avea ochii ei și mersul hotărât al tatălui. S-au oprit la o gogoșerie. Ea l-a sărutat pe frunte și copilul a râs.

Am întors privirea, cu inima strânsă și caldă în același timp. Durerea nu trecuse, dar o învățasem să o port ca pe o lecție.

Pentru că, în final, viața nu îți dă a doua șansă doar pentru că o ceri.

Ci doar dacă știi să devii alt om.

Și eu… în sfârșit, devenisem.