Câteodată, viața ne surprinde în moduri neașteptate, făcându-ne să ne întrebăm permanent despre cum s-au aliniat stelele într-un anume moment.

Totul a început într-o zi rece de octombrie, când mă întorceam de la piața dintr-un sat apropiat. Autobuzele nu circulau des, așa că m-am văzut nevoită să străbat pe jos drumul accidentat, trăgând de mine sacoșele pline cu cartofi.

La vremea aceea aveam patruzeci și doi de ani și locuiam singură. Singurul meu companian era motanul Barsik, o mică pernuță cu o față tunecată, care îmi ținea de urât.

După divorț, soarta nu mi-a zâmbit nici în dragoste și nici cu copii. Lucram la biblioteca din sat și serile mi le petreceam tricotând și uitându-mă la seriale. Era o viață simplă și obișnuită pentru cineva ca mine.

Mă gândeam deja dacă voi putea căra acei cartofi până acasă când am observat-o.

Stătea sub un stejar bătrân, o figură firavă îmbrăcată într-o jachetă prea subțire. La început am crezut că este o iluzie — cine ar fi lăsat un copil singur în mijlocul drumului?

— Fetițo, tu a cui ești? am strigat, apropiindu-mă de ea.

Capul i s-a ridicat. Fața era palidă, iar ochii ei exprimau frică. Nu a spus nimic, doar s-a strâns mai tare în jachetă.

— Te-ai pierdut? Unde îți sunt părinții?

Tăcere. Doar buzele i se mișcau ușor, tremurând.

— Vai de mine, ești înghețată bocnă! am spus, punând sacoșele pe jos și așezându-mă lângă ea. — Eu sunt Tatiana Ivanovna. Pe tine cum te cheamă?

— S-Sonia, a șoptit abia auzit.

— Sonia, te-ai supăra dacă te-aș invita la mine? Îți voi face un ceai fierbinte și ne vom încălzi, apoi vom încerca să aflăm unde trebuie să ajungi.

Cu timiditate, a încuviințat din cap, și am început să mergem împreună, eu ducând o sacoșă și ținându-i mâna micuță cu cealaltă. Am mers astfel, eu gâfâind sub greutatea cartofilor, iar ea pășind șovăitor alături de mine, ca o vrăbiuță.

Ajunsă acasă, am învelit-o imediat într-o pătură, am pornit caloriferul și am pus ibricul cu apă la fiert. Barsik, de obicei indiferent față de oaspeți, a sărit imediat în brațele ei, torcând cu intensitate.

— Uite, chiar i-ai plăcut, — am zâmbit eu, în timp ce pregăteam niște biscuiți. — E de obicei foarte pretențios.

Sonia a mângâiat ușor motanul, și am observat cum umerii i s-au relaxat ușor.

— Câți ani ai, Sonia?

— Cred că cinci… poate.

— Știi cum te cheamă de familie? Sau unde locuiești?

Din nou, ea a clătinat din cap, iar un sentiment de neliniște m-a cuprins. Ceva nu era în regulă.

În acea seară, i-am oferit o supă caldă și plăcinte proaspete, conform obiceiului meu de a găti pentru mai multe zile. A dormit în camera mea, în timp ce eu m-am întins pe canapea, framântându-mă cu gânduri.

Am sunat la poliție și la oficiile satelor învecinate, dar nimeni nu a raportat dispariția unui copil.

Pe măsură ce săptămânile au trecut, Sonia a început să prindă curaj și să zâmbească mai des, mai ales când îi citeam povești seara. Totuși, nu putea să-și amintească, sau nu dorea, cum ajunsese acolo.

Când inspectorul pentru protecția copilului a ridicat din umeri descumpănit pentru a nu știu câta oară, am realizat că e nevoie să iau o decizie. Orfelinat? Doar gândul îmi făcea pielea de găină.

— Sonia, am chemat-o într-o seară, în timp ce desenase la masă cu toată concentrarea unui copil. — Ai vrea să rămâi cu mine? Pe vecie, ca fiica mea?

Se oprise din lucru, strângând creionul în mână, apoi m-a privit grav:

— Chiar putem?

— Sigur că putem. Vei fi fiica mea.

— Și Barsik? Pot să rămân cu el?

Am râs cu poftă:

— Bineînțeles, și Barsik va rămâne.

Cu grijă, s-a ridicat de pe scaun, venind să mă îmbrățișeze strâns. În timp ce îi mângâiam părul, am simțit pentru prima oară în viață un optimism profund: „Totul va fi bine, vom reuși”.

A urmat o perioadă plină de vizite la diferite birouri, adunarea documentelor necesare, inspecții și verificări. Dar povestea aceasta e mai bine spusă altădată.

Ce experiențe neașteptate v-au adus schimbări în viață? Mi-ar plăcea să citesc despre ele în comentarii!