Viața are uneori felul ei de a ne surprinde, aducându-ne în cale întâmplări care ne schimbă cursul existenței pentru totdeauna.

Îmi sunt clare în minte acele clipe dintr-o zi posomorâtă de octombrie, când mă întorceam de la piața dintr-un sat vecin. Autobuzele erau rare pe aceea rută, așa că mersul pe jos era inevitabil.

Drumul denivelat și sacoșele grele de cartofi nu făceau decât să-mi întețească gândurile de nemulțumire.

La cei patruzeci și doi de ani ai mei, trăiam singură, dacă nu ținem cont de motanul meu Barsik, care mai degrabă părea o pernuță cu blană și o față amuzant de obraznică.

După un divorț dificil, nici dragostea și nici dorința de a avea copii nu s-au mai concretizat pentru mine. Lucram la biblioteca satului, iar serile le petreceam tricotând și urmărind seriale – o viață liniștită și obișnuită.

În timp ce mă întrebam dacă voi găsi forța necesară să duc acele sacoșe până acasă, am zărit-o.

O fetițӑ micӑ, învelită într-o jachetă subțire, se adăpostea sub un copac bătrân, cu genunchii strânși în brațe.

Inițial, am crezut că văd lucruri – cum ar fi putut cineva să lase un copil singur, în mijlocul drumului, pe o asemenea vreme?

— Hei, fetițӑ, pe cine cauți? am strigat, apropiindu-mă cu grijă.

Capul i s-a ridicat ușor, dezvăluindu-i fața palidă și ochii speriați, dar niciun cuvânt nu a ieșit de pe buzele-i tremurânde.

— Te-ai pierdut? Unde-ți sunt părinții?

Tăcere. Doar buzele îi tremurau ușor.

— Vai de mine, ești ca gheața! — mi-am abandonat sacoșele și m-am așezat lângă ea. — Eu sunt Tatiana Ivanovna. Tu cum te numești?

— S-Sonia, am auzit-o șoptind cu greu.

— Sonia, vrei să vii acasă la mine? Te încălzesc cu un ceai fierbinte și vedem apoi de unde provii.

Clipește ușor în semn de „da”, iar eu, ajutând-o, am luat-o de mână, iar în cealaltă mi-am apucat sacoșele grele, și am pornit la drum.

Eu gâfâiam sub povara cartofilor, iar micuța Sonia pășea alături de mine asemeni unui pui de vrabie șovăitor.

Când am ajuns acasă, am învăluit-o într-o pătură caldă, am dat drumul la calorifer și am pus apa la fiert pentru ceai. Cătălindu-se peste oaspetele neașteptat, Barsik, care de obicei rămânea la distanță de străini, i-a sărit direct în brațe torcând mulțumit.

— Se pare că l-ai cucerit, — i-am zâmbit eu, în timp ce așezam câțiva biscuiți pe masă. — Nu-i stă în fire să fie așa prietenos!

Sonia, și-a ridicat timid mâna pentru a-l mângâia, iar umerii ei s-au relaxat puțin.

— Sonia, ți-ai adus aminte câți ani ai?

— Cred că cinci, a murmurat ea.

— Știi cum te cheamă, sau măcar un loc unde locuiești?

A dat din cap că nu, iar ceva în interiorul meu s-a strâns dureros. Era clar că lucrurile nu erau în ordine.

În acea seară i-am oferit supă și plăcinte pregătite din timp și am lăsat-o să doarmă în camera mea, în timp ce eu m-am așezat pe canapea. Am vegheat întreaga noapte, contactând poliția și autoritățile din satele vecine, dar nimeni nu raportase dispariția unui copil.

Pe măsură ce săptămânile treceau, Sonia a început să se deschidă și zâmbea din ce în ce mai des, mai ales când îi citeam povești înainte de culcare. Totuși, despre cum a ajuns la drum, nu și-a putut aminti – sau poate prefera să nu-și amintească.

Când autoritățile au ridicat din umeri în fața incapacității de a-i găsi familia, am realizat că era timpul să fac o alegere. Să o trimit la un orfelinat? Gândul îmi provoca greață.

— Sonia, — i-am spus într-o seară, în timp ce desena cu dedicare maximă la masă. — Ți-ar plăcea să rămâi aici cu mine? Să fim o familie?

Încet, și-a ridicat privirea, a strâns în mână un creion și m-a întrebat cu ochii măriți:

— Se poate?

— Da, se poate. Dacă vei dori, vei fi fiica mea.

— Și Barsik poate rămâne?

Am izbucnit în râs:

— Și Barsik rămâne!

S-a ridicat brusc, venind spre mine, și m-a îmbrățișat cu toată puterea ei mică. Iar eu, alintându-i părul, mi-am spus: „Va fi bine, vei vedea”.

De atunci au început drumurile la diverse birouri și strângerea de hârtii. Dar aceasta este o altă poveste.

Drumul neașteptat către o nouă familie

Această suită de evenimente neobișnuite a transformat viețile ambelor, atât a mea, cât și a micuței Sonia. A fost un drum plin de emoții și momente în care ne-am sprijinit una pe cealaltă.

Mă bucur că am urmat inima și am deschis ușa casei mele și pe cea a sufletului meu.

Acum, după atât timp petrecut împreună, ne bucurăm de fiecare zi ca mamă și fiică. Ai trecut și tu prin momente de neprevăzut care ți-au schimbat cursul vieții?

Aștept cu nerăbdare să aflu poveștile voastre și vă invit să împărtășiți gândurile în secțiunea de comentarii de mai jos.