Nu trec decât câteva zile, dar parcă simt că au trecut luni întregi. Mă întorc la muncă, încerc să-mi văd de viață, însă ceva din mine rămâne suspendat. Mă trezesc noaptea cu aceeași imagine în minte: copilul acela mic, aproape violet de frig, cu ochii închiși și gene înțepenite de lacrimi. Nu pot scăpa de senzația că am ratat ceva, că nu e totul spus. Ceva în mine pulsează, o neliniște care nu-mi dă pace. Mariana îmi spune să încerc să uit, să-mi văd de Ionuț, să merg mai departe, dar știu că e imposibil. Parcă l-am purtat în brațe o viață.
Într-o dimineață, după o noapte lungă de curățat holuri, cu spatele frânt și mintea amorțită, aud telefonul vibrând. E un număr necunoscut. Ezit o clipă, apoi răspund. O voce calmă, oficială, se prezintă. Este o doamnă de la Protecția Copilului. În clipa în care aud numele instituției, simt cum mi se usucă gura.
„Doamnă Popescu, ați fost cea care a găsit nou-născutul abandonat acum câteva zile, corect?”
„Da”, răspund cu voce tremurată.
„Ar fi important să veniți azi la noi. Avem nevoie de câteva clarificări și… credem că ar trebui să aflați ceva.”
Inima începe să-mi bată atât de tare încât simt că mi se aburește privirea. Îi spun Marianei că nu pot să dorm, că trebuie să plec imediat. Ea mă privește îngrijorată, dar nu mă întreabă nimic. Cred că intuiește că ceva mare urmează să se întâmple.
Ajung la sediu cu palmele transpirate și genunchii moi. Înăuntru, totul miroase a hârtie umedă și cafea reîncălzită. O tânără angajată mă conduce într-un birou mic, unde mă așteaptă un bărbat cu o mapă groasă în față. Mă invită să iau loc. Mă uit la ei, iar ochii lor spun că urmează ceva greu.
„Doamnă Popescu… am identificat mama copilului abandonat.”
Rămân înțepenită. Aștept să-mi spună numele unei fete inconștiente, al unei femei sărace, al cuiva pierdut. Dar bărbatul inspiră adânc, mă fixează cu o privire serioasă și rostește ceva ce îmi paralizează sângele.
„Mama copilului este sora dumneavoastră, Oana.”
În clipa aceea simt cum tot aerul iese din mine, ca și cum m-ar fi lovit cineva în piept. Mă uit la ei, dar nu aud nimic pentru câteva secunde. Cuvintele lor se lovesc de mine și cad, nu pătrund. Oana? Sora mea? Sora care nu mi-a mai vorbit de trei ani? Sora care a dispărut după ce a intrat într-un anturaj dubios, cu oameni care profitau de femei vulnerabile? Sora care mi-a spus odată, în ultimul nostru scandal, că sunt o sfântă proastă și că preferă să moară decât să fie ca mine?
„Nu… nu se poate… Oana? E imposibil”, șoptesc, simțindu-mi obrajii arzând.
Ofițerul deschide mapa. Îmi arată o fotografie: Oana, dar slăbită, cu ochii umflați, părul zbârlit. Arată ca o umbră. Apoi văd certificatul de naștere temporar, unde numele ei este trecut clar. Copilul are același nume de familie ca mine. Mă apucă o durere în piept, un amestec de furie, neputință și tristețe.
„Ea unde este?”, reușesc să întreb.
„În spital. A fost găsită în aceeași noapte, aproape înghețată, într-o scară de bloc. Pare că a suferit o depresie severă postnatală, asociată cu consum de substanțe… și probabil a intrat în panică. Nu a spus nimic coerent. Dar acum, când s-a stabilizat, a recunoscut copilul. A spus că nu știa unde altundeva să-l lase.”
Cuvintele lor mă înțeapă ca niște ace.
„Și tatăl?”, întreb cu un nod în gât.
Bărbatul dă din cap.
„Nu îl cunoaștem. Oana nu a spus.”
Mă las pe spate, respir greu. Oana, sora mea… abandonând un copil în gerul Bucureștiului? Oana, care promitea mereu că va ieși din haos? Cea pe care am rugat-o de zeci de ori să vină acasă, să vorbească cu noi, să se lase ajutată?
„Am sunat-o de multe ori”, spun încet, aproape pentru mine. „A rupt legătura. N-a vrut să audă de nimeni.”
Angajata de la Protecția Copilului mă privește cald.
„Știm că e mult. Și suntem conștienți că ești singura rudă directă pe care copilul o are, dacă sora ta nu își poate asuma responsabilitatea.”
Ridic privirea. O lumină puternică îmi înțeapă ochii prin jaluzele. Pentru o secundă, sala pare că se învârte.
„Ce… ce înseamnă asta?”, întreb, deși cred că știu.
„Înseamnă că, dacă dorești, ai putea să-l iei temporar în plasament. Să ai grijă de el până când starea Oanei se stabilește sau până când instanța decide altceva.”
Cuvintele îmi intră în piele ca un curent rece.
Un copil. Un copil legat de sângele meu. Noul-născut abandonat în ger, pe care l-am ținut la piept cu disperare. Mi se taie respirația. Parcă totul capătă sens.
„Vreau să-l văd”, spun înainte să pot analiza ce simt.
Mă conduc în altă clădire, cu pereți colorați în galben și verde, tipici centrelor pentru copii mici. Mirosul de pudră, lapte și dezinfectant mă lovește instantaneu. Într-o cameră caldă, o educatoare ține în brațe un bebeluș. Îl recunosc imediat. E el. Mic, fragil, cu ochii închiși și cu buzele umede. Când îl vede pe bărbatul de la Protecția Copilului, femeia se ridică și mi-l întinde.
Mâinile îmi tremură când îl iau. Îl apropii de piept, simt mirosul lui cald, slab, de lapte. Se liniștește instantaneu. Parcă știe. Parcă mă recunoaște.
„Cum îl cheamă?”, întreb, privind chipul care pare făcut din porțelan.
„Nu are încă un nume oficial”, răspunde angajata. „Oana nu a completat nimic.”
Îl țin și simt cum ceva din mine se repară, în timp ce altceva se rupe. Un nod îmi înfundă gâtul. Mi se pare imposibil să îl las acolo. Imposibil.
„Îl vreau în plasament”, aud vocea mea, de parcă aparține altei persoane.
Am semnat hârtiile cu mâinile tremurând, iar când plecăm, îl țin la piept ca pe cea mai prețioasă comoară. Nici nu știu cum conduc autobuzul până acasă. Mariana deschide ușa și rămâne cu gura căscată.
„Doamne ferește… Laura! Ce faci cu copilul ăsta?”
Încep să plâng. Îi povestesc totul. Mariana se așază pe scaun, își acoperă gura cu mâinile și începe și ea să plângă.
„Biata Oana… biata fată pierdută…”
Împreună pregătim un pătuț, caut prin cutii hainele vechi ale lui Ionuț și transformăm sufrageria într-un mic colț pentru bebeluș. Ionuț, când vine de la școală, rămâne pironit.
„Mami… avem un… un copil?”
„Temporar”, îi spun. „E vărul tău. Trebuie să-l ajutăm.”
Ionuț se apropie, îl atinge pe frunte, curios. Zâmbește timid.
„Mami… îmi place de el.”
Noaptea aceea este prima în care simt ceva ce nu am mai simțit de la moartea lui Mihai: o dorință de a merge mai departe. Simt un rost. Un sens. Îl țin pe micuț lângă mine și îi simt respirația caldă.
Câteva zile mai târziu, decid să merg la spital să o văd pe Oana. Nu dorm toată noaptea dinainte. Oana a fost mereu o rană în mine, o rană deschisă care nu s-a vindecat niciodată. Am încercat ani de zile să o salvez. De fiecare dată mi-a spus că nu are nevoie de mine. Acum intru în spital cu inima cât un purice.
Când intru în salon, o găsesc pe un pat, încovoiată, cu privirea pierdută în tavan. Când îmi simte prezența, tresare. Întoarce capul. Ochii ei sunt roșii, obosiți, speriați.
„Laura…”
Vocea ei e atât de slabă încât îmi vine să plâng.
„Oana”, spun, și mă așez pe scaunul de lângă pat.
Timp de câteva secunde nu spune nimic. Mâinile ei sunt zgâriate, învinețite. Arată ca o copilă pierdută, nu ca sora cu care mă certam odată.
„L-ai găsit tu… nu-i așa?”, întreabă foarte încet.
Inima îmi sare o bătaie.
„Da”, răspund. „L-am găsit în stație. Tremura. De ce, Oana? De ce l-ai lăsat acolo?”
Oana izbucnește în plâns. Un plâns înfundat, adânc, dureros. Se acoperă cu mâinile.
„Nu știu ce-a fost în capul meu… Nu știu… eram singură… eram terminată… mă urmăreau… nu aveam bani… nu știam ce să fac… n-am vrut să-l omor, Laura, pe Dumnezeu jur… doar am vrut… să-l găsească cineva… cineva mai bun decât mine.”
„Oana… de ce nu ai venit la mine? De ce n-ai sunat?”
„Pentru că mi-era rușine!”, strigă ea, apoi izbucnește iar în plâns. „Tu ești mereu puternică, tu te descurci, tu ai viață normală… eu sunt un dezastru. Am crezut că dacă vii, dacă vezi ce viață am… o să mă disprețuiești. Nu am vrut să te trag și pe tine în mocirla mea.”
Mă rupe în două ceea ce spune. Îmi iau fața în mâini. Oana plânge iar, tremură, iar eu… eu nu știu ce să fac cu toată durerea asta dintre noi.
„Oana… îl iubesc deja pe copilul tău”, îi spun cu voce stinsă. „Dar vreau să știu ce vrei tu.”
Ea ridică privirea spre mine. Ochii îi strălucesc de lacrimi.
„Nu pot să fiu mamă… încă nu. Poate într-o zi, dar acum… sunt praf, Laura. Dacă tu poți… dacă tu vrei… ține-l tu. Salvează-l tu.”
Cuvintele ei îmi intră direct în inimă. Aș vrea să o cert, să o zguduie, să îi spun că nu se face așa ceva. Dar în același timp, văd în ea ceva ce n-am văzut niciodată: sinceritate. Vulnerabilitate. Poate prima oară în viața ei.
O strâng în brațe. E slabă, fragilă ca un fir de ață.
„Nu o să te las. Nici pe tine, nici pe el.”
Oana plânge pe umărul meu ca un copil pierdut.
Urmează luni grele, pline de vizite la protecție, declarații, controale, psihologi. Totul este o luptă continuă, însă pentru prima dată în mult timp, e o luptă care merită. Bebeluşul, pe care l-am numit Victor, crește, începe să zâmbească, să gangurească, să-și ridice mânuțele spre mine. Ionuț îl adoră, Mariana îl răsfață, iar eu… eu simt că mi se repară sufletul cu fiecare zi care trece.
Oana începe un program de terapie, renunță la anturajul toxic, se internează voluntar într-un centru de recuperare. Nu e ușor. Uneori îmi spune că vrea să renunțe. Alteori pare mai puternică decât mine. Îi sunt alături în fiecare pas, iar ea… pentru prima oară… îmi permite.
Trec doi ani. Victor împlinește 2 ani într-o zi de vară luminată. Face primii pași în mijlocul sufrageriei, iar Ionuț îl prinde în brațe râzând. În timpul petrecerii, Oana vine și ea. Arată altfel: mai prezentă, mai vie, încă vulnerabilă, dar prezentă. Mă privește cu emoție. La finalul zilei, îmi spune:
„Laura… știu că nu pot lua nimic din ce ai făcut pentru mine și copilul meu. Dar am venit să-ți spun ceva. Nu vreau să-l iau de la tine. Tu ești mama lui. Eu… eu vreau doar să rămân sora ta. Să fiu în viața lui, dar nu să-i schimb destinul.”
Mă uit la ea și înțeleg. Oana încă se caută pe sine, dar pentru prima dată are un drum. Iar eu… nu mai sunt doar o femeie obosită care curăță holuri de la 6 dimineața. Sunt mama a doi băieți: Ionuț și Victor.
Anul următor, instanța confirmă adopția. Iar eu, când ies cu Victor în brațe din tribunal, simt că viața mea — ciuntită, zdrențuită, lovită de soartă — a găsit în sfârșit un motiv să respire.
Și într-o seară liniștită, când amândoi copiii dorm, iar luminile orașului licăresc prin geam, mă uit în oglindă și îmi văd chipul obosit, dar zâmbind. Un zâmbet adevărat, matur, vindecat.
Viața m-a pus la pământ de nenumărate ori. Dar atunci când am găsit acel bebeluș în ger, nu am știut că de fapt găsisem o parte din inima mea. O parte pe care o pierdusem când a murit Mihai. O parte care acum trăiește, râde și îmi spune „mami”.
Și pentru prima oară după foarte mult timp, știu că totul este exact acolo unde trebuie să fie.




