Povestea mea începe pe drumul pietruit ce duce spre Dealul Viilor. Era un drum pe care nu-l mai parcursesem de când tatăl meu a fost înmormântat, cu cinci ani în urmă. Atunci, am stat două zile, cât să rezolv actele și să închid casa. Acum revin cu un alt scop – să o vând.

Am vorbit la telefon cu domnul Munteanu, un domn din oraș interesat să cumpere „o căsuță tradițională pentru weekend-uri”. Paradoxal cum casa ce adăpostise generații din familia mea a devenit doar un loc pentru relaxare.

Coborând pe ulița principală, totul părea mai mic și mai erodat de timp decât mi-l aminteam. Casele, odată pline de viață, erau acum abandonate, cu curțile invadate de buruieni, iar unele dintre ele erau renovate într-un stil deloc în armonie cu trecutul lor.

Ajungând în fața casei cu numărul 47, am oprit mașina brusc. Poarta albastră, strâmbă dar încă rezistentă, îmi vestea parcă revenirea. Scârțâitul ei deja cunoscut mă întâmpină, ca un vechi prieten.

Pe când pășesc în curte, ceața amintirilor se risipeste sub umbrele generoase ale bătrânului nuc, martor tăcut al copilăriei mele. Alături, banca din lemn, locul povestilor cu bunicul, înfruntase timpul cu îndârjire.

Am fost atras spre casă, deși așteptam venirea cumpărătorului. Prispa de lemn m-a întâmpinat cu proteste când am pășit pe ea.

Cheia grea, marcată de vremuri, a deschis ușa neclintită timp de cinci ani. Interiorul m-a învăluit cu mirosul său, o combinație familiară de lemn vechi, praf și ceva indescriptibil ce pentru mine e sinonim cu „acasă”.

Ferestrele, învăluite în ziare îngălbenite, lăsau să pătrundă doar suficiente raze de lumină, dezvăluind mobila acoperită cu cearșafuri albe. Odată, aceste camere răsunau de glasuri și amintiri, dar acum stăteau nemișcate, așteptând un nou destin.

Am tras un cearșaf de pe masa din bucătărie, eliberând un nor de praf. Masa încă păstra amintirea copilului ce sculptase inocent inițialele sale. Tatăl, înțelept, m-a pedepsit tăind lemne o săptămână. Îmi vorbea despre respectul datorat lemnului ce odinioară fusese copac viu.

Privind prin fereastra ce dădea spre grădină, zăresc livada plantată de bunicul meu cu decenii în urmă. Merii bătrâni își încărcau crengile cu roade, așteptând culegerea ce nu mai veni de ani buni.

Telefonul vibra. Domnul Munteanu mă anunța despre întârzierea sa de o oră, prilej să revizitez amintirile adânc îngropate.

M-am aventurat în grădină, acolo unde stupii, odinioară plini de viață, stăteau acum înclinati, dovadă a trecerii tatălui, ultimul apicultor din sat. Vorbele lui răsunau încă în minte: „Mierea asta e viață curată”.

Ajungând la fântână, am găsit-o intactă, chiar dacă găleata lipsea. Bunicul a săpat-o cu mâinile sale și amintirea e vie: „Trei săptămâni am săpat, dar cine are apă în curte, are viață”.

Este uimitor câte vieți s-au întrepătruns între acești pereți. Câte povești, râsete și lacrimi au pătruns scândurile din lemn durabil?

Pe prispă descopăr un borcan de sticlă ce ascunde o rețetă veche de cozonac a mamei. „Pentru când vii acasă,” scrisese ea, o dorință ce a supraviețuit tristeții despărțirii.

Aromele cozonacului proaspăt din diminețile de Paște îmi invadau memoria. Nerăbdarea cu care așteptam lângă mama să gust din aluatul dulce, acompaniată de râsul înduioșător al tatălui.

Telefonul sună din nou – domnul Munteanu a ajuns în sfârșit. L-am ghidat către casă și m-am așezat pe treptele prispei, reflectând.

Ce destin va aduce cumpărătorul casei mele? Va păstra urmele trecutului sau va construi un viitor lipsit de istorie? Acest gând devine din ce în ce mai greu de suportat.

Când a parcat în fața porții, m-am ridicat să-l întâmpin. Era un om la vreo cincizeci de ani, cu un aer de superioritate ce m-a deranjat imediat.

„Aceasta e casa?” a întrebat, evaluând cu privirea critică. „Parcă era mai mare în poze.”

L-am condus prin curte, arătându-i împrejurimile și povestindu-i despre locuri. Însă el, preocupat de a măsura spațiul pentru noile sale planuri.

„Desigur, aș dărâma casa veche pentru ceva modern cu elemente rustice”, a spus el, un plan ce îmi părea o condamnare.

Cuvintele lui m-au lovit profund – dispariția casei presupunea ștergerea definitivă a trecutului meu.

„Trebuie să îndepărtăm nucul”, a mai adăugat el, privind cu neplăcere spre arborele impunător. „Aici ar fi locul perfect pentru un foișor cu grătar.”

Pe când el își descria viziunile, am simțit cum se înalță în mine o dorință puternică de protecție.

„Îmi pare rău,” am spus hotărât, „dar nu vând casa.”

Privirea lui era neîncrezătoare. „Dar am venit special după ea! Drumul a durat două ore!”

„Voi suporta costurile combustibilului”, am replicat surprins de propria decizie. „Această casă nu este de vânzare.”

După ce a plecat nemulțumit, m-am simțit ușurat, convins că am luat o decizie justă.

A doua zi, am luat la rând gospodăria, cosind iarba, înlocuind scândurile băncii de sub nuc, reparând treptele. Cu fiecare reparație, casa părea mai vie, mai ancorată.

Uneori, trebuie să pleci ca să înțelegi de ce și unde vrei să te întorci. Alte dăți, doar amenințarea pierderii îți dezvăluie adevărata valoare.

Mi-am prelungit concediul cu două săptămâni. Am rețeta de cozonac a mamei ce așteaptă, stupii tatei de reparat și merele din livadă ce așteaptă culese.

Aș fi încântat să aud părerile și amintirile voastre legate de casele copilăriei. Vă invit să lăsați un comentariu cu gândurile și poveștile voastre. Haideți să împărtășim amintiri!