Am deschis ușa doar câțiva centimetri, cu inima bătând să-mi spargă pieptul. În hol stătea cineva pe care Andrei nu se aștepta să-l vadă. Iar acolo, sub ochii mei, fiul meu adult a căzut în genunchi, apucând mâinile vizitatorului, plângând și implorând — implorând iertare.

Strângeam clanța ușii, împietrită, în timp ce momentul rămânea suspendat în aer ca o respirație ținută și totul părea că se dilată în tăcerea aceea apăsătoare. Ochii mi s-au dus instinctiv spre figura bărbatului care stătea nemișcat în prag, cu palmele crăpate de muncă, ținute la spate, cu pălăria în mână și cu o privire tăioasă, de parcă ar fi putut tăia aerul din jur. Era fratele meu, Dumitru. Fratele pe care Andrei nu-l mai văzuse de aproape douăzeci de ani.

Dumitru, care plecase din sat după o ceartă aprinsă cu Gheorghe, Dumnezeu să-l ierte, și care nu mai călcase în Valea Verde de atunci. Nimeni nu mai știa de el. Dar eu, da. Eu îi scriam scrisori. Nu răspundea niciodată, dar eu continuam. Aflase de curând, dintr-o scrisoare în care îi povesteam cât de greu îmi e, că Andrei și Bianca se pregătesc să vândă pământul.

Se întorsese.

Și, după cum părea, exact la timp.

— Mamă… — Andrei se tânguia, cu vocea ruptă, — iartă-mă, n-am vrut… eram nervos… nu voiam să…

Dar nu mai puteam să-l ascult. Am ieșit din cameră cu pași mici, dar hotărâți. Dumitru s-a întors spre mine, și pentru o clipă, în ochii lui s-au adunat toți anii pe care îi pierdusem. M-a salutat simplu, cu o înclinare a capului:

— Soro, ai slăbit… Dar ai aceeași privire dârză. Bine că încă n-ai lăsat pe nimeni să-ți calce în picioare demnitatea.

Nu i-am răspuns imediat. Mi-am dus mâna la obraz, unde durerea începea să dispară, dar rușinea încă ardea. Bianca apăruse între timp în capătul holului, dar nu mai avea zâmbetul superior. Era palidă și strângea telefonul în mână, poate sperând că va putea înregistra ceva util pentru vreun proces, poate doar speriată de reacția neașteptată a soțului ei.

— Ai venit prea târziu, Dumitre, am spus încet. Aici nu mai e ce-a fost. Și eu nu mai sunt ce-am fost.

— Nu-i niciodată prea târziu, Elena, mi-a răspuns. Dar dacă vrei, pot să plec. Sau pot să rămân și să te ajut. Cum îți cade mai bine.

Andrei încă plângea. M-am uitat la el. Nu mai era băiatul meu. Era un străin care părea înfricoșat nu de fratele meu, ci de sine însuși. Își dăduse seama ce făcuse. Sau poate doar fusese surprins că nu i se mai permitea totul.

— M-am lăsat orbit, mamă… Bianca m-a convins… era o schemă de investiții cu criptomonede… promiteau dublarea sumei în două luni… dar era o escrocherie… am aflat azi dimineață. Am pierdut deja cincizeci de mii de lei. Am vrut să iau de la tine ca să acopăr pierderea. Am greșit… și… și m-am purtat de neiertat.

— Da, ai greșit, i-am spus. Dar nu pierderea banilor e cea mai gravă. Ci palma. Și cuvintele. Și lipsa de suflet.

Bianca făcu un pas înainte:

— Doamnă Elena… știu că nu ne-am înțeles prea bine niciodată, dar poate că totul a fost o neînțelegere. Stresul, știți cum e…

Am ridicat o sprânceană. O neînțelegere? Palma fiului meu era încă roșie pe obrazul meu, și ironia din glasul ei de mai devreme îmi răsuna clar în minte. Aplauzele acelea batjocoritoare nu le voi uita niciodată.

— Bianca, i-am spus pe un ton calm, dar sec, tu nu faci parte din familia mea. Ai ales să te porți ca o străină. Așa că te rog să pleci. Azi.

S-a uitat la Andrei, sperând într-un semn de susținere, dar el stătea cu capul în pământ. Știa că nu mai putea să o apere. Știa că liniile se trasaseră deja.

— Dumitru, te rog, am adăugat. Ajută-mă să vorbesc cu avocatul. Vreau să schimb actele. Să pun ferma sub protecție legală. N-o să las pe nimeni să o vândă în lipsa mea. Niciodată.

— Așa să fie, a spus el. Și dacă vrei, vin și te ajut la cules. Mâinile astea n-au uitat cum se prinde coșul de afine.

Am zâmbit, pentru prima dată în acea zi.

Bianca a plecat cu valiza în mână în acea după-amiază, trântind ușa mașinii ca un copil răsfățat care nu obține ce vrea. Andrei a rămas. Nu ca fiu, ci ca muncitor pe care l-am angajat temporar — cu contract, pe minimul pe economie. I-am spus clar: vrei să rămâi aici, să te reinventezi, muncește. Nu mai există favoruri. Nu mai există mamă și fiu — doar muncă, respect și adevăr.

În lunile care au urmat, Dumitru a rămas. Ziua munceam umăr la umăr, iar seara beam ceaiul în veranda casei, ca altădată. Uneori în tăcere, alteori cu povești. Dar în fiecare zi mai curățam o rană din trecut.

Andrei? A muncit cu greu. Nici nu-i mai recunoșteam palmele, bătătorite, pline de pământ. Tăcea mult. Uneori îl vedeam privind spre câmp, cu o tristețe adâncă în ochi. Nu știu dacă regreta cu adevărat sau doar circumstanțele. Dar nu era treaba mea să-l schimb. Asta trebuia să vină din el.

Într-o zi, l-am surprins stând în genunchi între tufele de afine, udându-le cu grijă, de parcă își cerea iertare nu mie, ci pământului însuși. A ridicat privirea spre mine și mi-a spus, pe un ton moale:

— Poate într-o zi o să mă ierți cu adevărat.

— Poate, am spus eu. Dar până atunci, să nu uiți: o mamă nu e o bancă. O mamă e o temelie. Iar dacă o lovești, întreaga casă se prăbușește.

A dat din cap și s-a întors la treabă.

În anul următor, recolta a fost cea mai bogată din ultimii zece ani. Terenul dăduse rod. Poate pentru că fusese udat cu lacrimi, muncă sinceră și, cine știe, poate și cu un pic de iertare.

Iar eu? Eu n-am mai fost niciodată „baba asta”. Am fost Elena Popescu. Femeia care și-a păstrat spatele drept chiar și atunci când lumea voia să o frângă. Și în fiecare dimineață, când ies pe câmp, știu că moștenirea lăsată de Gheorghe trăiește nu doar în pământ, ci și în curajul de a spune „nu”, atunci când toți așteaptă să spui „da”.