Nu voiam să ridic suspiciuni. Dar trebuia să găsesc o modalitate de a-l păcăli pe noul proprietar și să verific ce era în spatele acelei uși fără să-i atrag atenția.

Mi-am întors privirea către el și am zâmbit scurt, ridicând o cutie plină de ziare vechi. „Cred că asta căutam,” am spus, făcând un pas spre scări. Dar în mintea mea era haos. Inima îmi bătea cu putere.

Trebuia să intru în acea cameră ascunsă, să aflu ce păstra bunicul meu acolo de atâta vreme. Nu puteam pleca fără să știu. Am ieșit din casă, mi-am cerut scuze că am deranjat și m-am dus direct în mașină, dar nu am plecat. Am parcat mai departe, în spatele unui gard viu, unde nu puteam fi văzut de la ferestrele casei. Apoi am așteptat.

Timpul părea că se dilată. Minutele se transformau în ore. În cele din urmă, l-am văzut pe proprietar ieșind din curte, urcându-se în mașină și plecând. Nu știam dacă se duce la magazin sau pleacă pentru toată ziua, dar acela era momentul meu. M-am strecurat prin grădina din spate, unde gardul era încă neterminat, am deschis ușa de la beci, aceeași ușă veche din lemn crăpat care scârțâia sinistru, și am coborât din nou.

Mirosul de mucegai și de amintiri vechi mă izbea din plin. M-am dus direct la dulap, l-am împins cu putere și, de data asta, fără martori, am deschis ușa. În spatele ei se afla un hol îngust, construit din piatră, cu pereți umezi și reci. Nu era lumină, doar întuneric. Am scos lanterna de pe telefon și am pășit înăuntru. Pașii mei răsunau ciudat pe podeaua de ciment.

În capătul culoarului era o altă ușă, de metal. Am încercat clanța. Era închisă. Dar chiar lângă ea, pe o grindă de lemn, am găsit atârnată o cheie ruginită. Am introdus-o în broască, am răsucit cu greutate și ușa s-a deschis cu un scârțâit grav, ca un oftat din altă lume.

Camera era mică, dar bine izolată. Pereții erau acoperiți cu rafturi pe care se aflau zeci de caiete, fotografii, cutii de metal și câteva obiecte vechi de artă populară. În mijloc era un birou solid din lemn masiv, iar pe el — o cutie de lemn cu încuietoare. Mi-au tremurat mâinile când am ridicat-o. Avea gravat pe capac un simbol pe care nu-l mai văzusem niciodată — un cerc în care erau desenate niște inițiale: A.M.

Am luat cutia cu mine și am închis ușa în urma mea, mi-am ascuns urmele cât de bine am putut și am părăsit casa fără să fiu văzut. Abia când am ajuns acasă, în garaj, am avut curajul să o deschid. Înăuntru, erau două lucruri: un teanc de documente vechi și un plic gros, închis cu ceară roșie. Am început cu documentele.

Caiete vechi, însemnări, hărți desenate de mână, fragmente de ziare interbelice. Pe unele pagini era scris cu litere tremurate: „Asociația Măiastră – 1936”. Erau schițe, rețete ciudate, formule alchimice, dar și jurnale.

Bunicul meu fusese membru al unei societăți secrete care activa în perioada interbelică, în plină dictatură carlistă, și care, aparent, reușise să adune și să ascundă artefacte rare din patrimoniul cultural românesc. Cu cât citeam mai mult, cu atât îmi dădeam seama că în acea cameră nu era doar „ceva valoros”, ci o comoară istorică, documente și obiecte de o valoare inestimabilă pentru cultura română.

Am deschis plicul. Înăuntru era o scrisoare semnată de bunicul:

„Dacă ai găsit această cameră, înseamnă că sângele Măiastrei curge în continuare prin neamul nostru. Tot ce este acolo aparține României, nu ție. Ți-am încredințat o misiune: să predai aceste documente celor care știu ce înseamnă adevărul. Vei fi urmărit. Vei fi mințit. Dar nu ceda. Ai încredere în instinctul tău. Și nu spune nimănui unde e camera. Nu toți cei care zâmbesc îți sunt prieteni.”

M-am prăbușit în fotoliu, încercând să înțeleg tot ce aflasem. Cum a reușit bunicul să țină ascuns totul atâta timp? Cine mai știa? Ce urma să fac?

Am început să scanez paginile, să le fotografiez și să le trimit anonim unor istorici români renumiți. Am folosit rețele sigure, TOR, VPN-uri. Am vrut ca documentele să ajungă la oameni care pot verifica autenticitatea lor.

Răspunsurile au venit mai repede decât mă așteptam. Am fost contactat de o profesoară de la Universitatea din București, specializată în perioada interbelică. Mesajul ei era criptat, dar clar: „Vă rog să ne întâlnim. Nu este sigur să vorbim online. Aveți în mâini o piesă lipsă din istoria României.”

Ne-am întâlnit într-o cafenea discretă din centrul Bucureștiului. Femeia, trecută de cincizeci de ani, avea o privire care părea să citească până în suflet. Mi-a spus, cu o voce joasă, că „Asociația Măiastră” fusese desființată cu brutalitate în anii ’40, când se schimbaseră regimurile, dar că existau legende despre o arhivă pierdută. Mulți o consideraseră o poveste. Dar ceea ce găsisem eu era dovada vie că totul fusese real.

Mi-a propus să lucrez cu ei, să donăm documentele către Muzeul Național de Istorie, dar să menținem discreția asupra locației originale. A fost greu să refuz. În paralel, însă, am aflat că noul proprietar al casei fusese abordat de un bărbat necunoscut care întrebase de mine. Se pare că cineva, undeva, știa că descoperisem ceva.

Am luat o decizie radicală. Am cumpărat casa înapoi, dublând prețul. Am spus că era sentimental, că nu puteam renunța la ea. Noul proprietar a fost încântat.

Am început imediat să consolidez subsolul, să instalez o nouă ușă de acces, să montez camere de supraveghere. Am creat o arhivă criptată, cu dubluri în cloud, dar și pe harduri separate, păstrate în diverse locații.

Am devenit protectorul unei bucăți de istorie. Nu doar a familiei mele, ci a unei națiuni. Și am înțeles, în sfârșit, de ce bunicul fusese mereu un om tăcut, discret, dar cu o privire care părea să vadă dincolo de timp. Nu vânduse niciodată casa, deși i se oferiseră sume uriașe. Aștepta momentul potrivit. Iar acel moment fusese moartea lui.

Ani mai târziu, după ce am predat cea mai mare parte a arhivei, Muzeul Național a organizat o expoziție specială: „Măiastra – din umbra uitării”. Am stat într-un colț al sălii, privind vizitatorii. Nimeni nu știa că totul fusese ascuns sub o casă modestă dintr-un sat aproape uitat de lume.

O doamnă în vârstă s-a apropiat de mine și m-a privit lung. A zâmbit și a spus doar atât: „Bunicul tău ar fi mândru.” N-am întrebat cine era. Mi-a fost suficient.

Am învățat că uneori cele mai mari comori nu sunt cele care strălucesc, ci cele care spun povești. Iar eu devenisem paznicul unei povești care nu trebuia uitată.