Andrei era în patul de spital, slăbit, dar zâmbitor, cu brațele în jurul unei femei care stătea lângă el. Era tânără, îmbrăcată în blugi strâmți și un pulover roșu

— Ramona, barmanița de la terasa unde obișnuia să meargă des. Mângâia pieptul lui ca și cum ar fi fost al ei. Ochii lui Andrei s-au mărit când m-a văzut.

Ramona n-a schițat niciun gest. Punga mi-a căzut din mână și s-a izbit de podea. El și-a deschis gura să spună ceva — Dar înainte să scoată un cuvânt, am văzut în buzunarul Ramonei ceva care mi-a înghețat sângele în vine…

…Telefonul meu. Cu husa ruptă pe colț, cu poza mea și a lui Andrei ca fundal. Îl pierdusem cu o zi înainte și mă învinuisem pentru neatenție. Dar era acolo, în buzunarul ei, cumva. Furase mai mult decât inima soțului meu. Furase tot ce mai aveam — viața, liniștea, încrederea.

— Ce cauți aici? am reușit să îngaim, vocea mi-era spartă, tremurată, dar furia țipa în tăcerea dintre noi.

Andrei a încercat să se ridice, dar părea slăbit. Ramona s-a întors spre mine cu o grimasă care ar fi vrut să pară zâmbet.

— Ceva probleme? mi-a spus ea, de parcă era patroana salonului, nu intrusa în viața mea.

— Ieși afară! am urlat, mai tare decât credeam că pot. Ieși afară ACUM!

Ramona s-a ridicat lent, ca o actriță prost plătită într-un spectacol prost regizat. S-a uitat la Andrei, i-a atins obrazul cu un gest dulceag și a spus:

— Sună-mă când te simți mai bine.

Și-a luat geanta, a trecut pe lângă mine cu un aer de superioritate și a ieșit. Am rămas cu Andrei. Cu trădarea.

— Elena, nu e ceea ce crezi…

M-am așezat pe scaunul de lângă pat, tremurând.

— Nu e ceea ce cred? am întrebat, privind direct în ochii lui. Am vândut casa. Casa noastră. Am renunțat la tot ca să te salvez, iar tu… tu îți ții amanta în brațe în timp ce eu alerg cu supa ta preferată?

Andrei a dat ochii în jos. Era palid, rușinat, sau poate doar slab. Nu mai conta. Tăcerea lui era răspunsul pe care îl așteptam.

— De cât timp?

A ezitat, apoi a șoptit:

— De aproape un an.

Am simțit că se rupe ceva în mine. Un an. Doisprezece luni în care el mă mințise în fiecare zi. În care venea acasă, mă săruta pe frunte și îmi spunea „noapte bună”, în timp ce își imagina probabil pielea Ramonei.

— Și de ce nu ai plecat? De ce ai stat cu mine?

— Pentru că știam că nu pot trăi fără tine… am spus prostii, a fost doar…

— Nu-mi mai spune nimic, l-am întrerupt. Te rog, nu mai minți. Nu mai încerca să-mi protejezi sentimentele. E prea târziu pentru asta.

M-am ridicat, dar pașii mei s-au oprit brusc. Unde să merg? Nu mai aveam casă. Nu mai aveam soț. Nu mai aveam nimic.

— O să plec… dar am să mă întorc. O să-ți aduc actele de divorț. Și o să te las să trăiești cu „iubito” cât vrei. Să vedem dacă ea o să-ți vândă casa ca să-ți salveze pielea.

Am ieșit din salon fără să mă uit înapoi, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. Coridorul părea mai lung ca niciodată, iar pașii mei păreau să bată în gol.

Ajunsă afară, am respirat adânc. Aerul de iarnă mi-a intrat în plămâni ca un cuțit, dar mi-a limpezit mintea. Nu mai puteam da timpul înapoi, dar puteam alege ce urmează.

Am dormit două nopți pe canapeaua unei colege de la fabrică. I-am spus tot. Maria a plâns cu mine, mi-a pus o pătură groasă pe umeri și mi-a făcut ceai. Nu m-a întrebat nimic. Doar a stat lângă mine. A fost suficient.

În a treia zi, m-am întors la notar. I-am spus că vreau să blochez orice acces al lui Andrei la contul în care am depus banii din vânzarea casei. Numele meu era singurul trecut acolo. Erau ai mei. Pentru că sacrificiul fusese al meu.

Cu ajutorul unei avocate recomandate de Maria, am început procedura de divorț. Am aflat, între timp, că Ramona avea antecedente — nu doar amoroase, ci și legale. Mai închisese „relatii” cu bărbați bolnavi, vulnerabili, din care scotea bani, atenție, cadouri. O parazită cu buze roșii.

Andrei a fost externat o săptămână mai târziu. M-a sunat de două ori. A trimis și un mesaj lung, cu regrete, promisiuni, jurăminte. L-am șters fără să-l citesc până la capăt. În acea zi am înțeles că dragostea nu înseamnă să mori pentru cineva. Înseamnă să trăiești, chiar și fără acel cineva.

Am închiriat o garsonieră mică, dar curată. Am început să pictez din nou, ceva ce abandonasem de ani. La sugestia Mariei, am expus câteva lucrări într-un mic târg de artă locală. Două s-au vândut. Am plâns când le-am învelit. Erau bucăți din mine, dar era un început.

Au trecut luni. Am schimbat jobul, m-am înscris la un curs de design grafic. Într-o zi, în timp ce beam cafea pe terasa unei librării din centru, un bărbat s-a așezat la masa alăturată. Mi-a cerut permisiunea cu un zâmbet timid. Avea ochii sinceri și o carte bună în mână. Am zâmbit înapoi.

Nu era o poveste de dragoste. Nu încă. Era doar începutul unei conversații.

Uneori mă gândesc la Andrei. Îl văd cu ochii minții, slăbit, pierdut între vină și minciuni. Poate că s-a întors la Ramona. Poate că nu. Dar nu mă mai interesează.

Pentru că eu am învățat să mă iubesc. Să lupt pentru mine, nu pentru cei care aruncă iubirea la gunoi.

Și într-o zi, poate, voi numi din nou un loc „acasă”.

Dar data viitoare, voi fi sigură că persoana cu care îl împart merită fiecare cărămidă.