În exact acel moment, Bianca a făcut un pas înapoi spre ușă — ca și cum și-ar fi dat brusc seama cât de repede se poate prăbuși o minciună.

Aerul din încăpere s-a schimbat. Nu mai era triumful ei acolo, ci o neliniște rece, aproape palpabilă. Notarul își potrivea nervos cravata, iar Andrei își freca palmele, evitând în continuare să mă privească.

Am închis telefonul și l-am așezat calm pe masă.

— Lucian ajunge în douăzeci de minute, am spus. Vă rog să luați loc.

Bianca nu s-a mișcat.

— Nu avem timp pentru asta. Tranzacția este legală.

— Dacă este legală, atunci nu aveți de ce să vă temeți să așteptați, i-am răspuns.

Tonul meu liniștit o enerva mai mult decât orice țipăt.

Andrei a tras aer adânc în piept.

— Mamă, te rog… nu complica lucrurile.

L-am privit direct pentru prima dată.

— Tu le-ai complicat.

Privirea lui s-a frânt.

Pentru o clipă am văzut băiatul care își rupea genunchii în curte și venea plângând la mine. Apoi imaginea s-a spulberat, înlocuită de bărbatul care stătea în fața mea și lăsa pe altcineva să decidă în locul lui.

Bianca a început să se plimbe prin living, atingând obiectele ca un evaluator.

— Oricum, va trebui să pleci. Clădirea va fi demolată. Investitorii vor ridica un complex rezidențial.

Am zâmbit din nou.

— Nu vor demola nimic.

— Ba da. Contractul este semnat.

— Nu și de proprietar.

Ea s-a oprit.

— Tu ești proprietarul.

— Nu, Bianca.

Tăcerea a devenit apăsătoare.

Notarul a ridicat privirea din dosar.

— Doamnă, în acte apare numele dumneavoastră.

— În contractul fals, da.

Cuvântul „fals” a căzut în cameră ca un obiect greu.

Andrei a pălit.

— Fals?

Bianca s-a întors brusc spre mine.

— Ai semnat!

— Nu.

— Atunci cum explici semnătura?

Am ridicat din umeri.

— Asta este întrebarea poliției, nu a mea.

Notarul a închis mapa cu un gest rigid.

— Eu… nu am fost informat despre posibile nereguli.

— Nu vă faceți griji, i-am spus. Veți avea ocazia să explicați totul.

Bianca a izbucnit:

— Este absurd! Avem copii după actele de identitate, acordul autentificat și certificatul de proprietate!

— Pe care l-ai obținut de unde? am întrebat.

Privirea ei a alunecat pentru o fracțiune de secundă spre Andrei.

A fost suficient.

— Andrei? am spus încet.

El și-a trecut mâna prin păr.

— Am crezut că… nu contează. Că oricum casa îmi va reveni.

Durerea a venit tăcut, ca o fisură invizibilă.

— După moartea mea, da. Nu înainte.

Bianca a intervenit rapid:

— Suntem o familie! Totul rămâne în familie!

— Nu când cineva încearcă să fure.

Ușa s-a deschis exact atunci.

Lucian Grigore a intrat calm, cu geanta lui din piele și privirea tăioasă.

— Bună dimineața.

Prezența lui a schimbat complet dinamica încăperii.

A cerut documentele. Le-a parcurs în liniște. A zâmbit scurt.

— Impresionantă execuție. Semnătura este aproape perfectă.

Bianca a inspirat ușurată.

Apoi el a adăugat:

— Dar inutilă.

Zâmbetul i s-a stins.

Lucian a scos un dosar subțire.

— Proprietatea nu aparține doamnei Evelina Dumitrescu. Din 2012, vila aparține Fundației Hartwell Design Trust, entitate juridică independentă, protejată prin clauze irevocabile.

Notarul a înghețat.

— Ce înseamnă asta?

— Înseamnă că nimeni nu poate vinde această proprietate. Nici măcar doamna Dumitrescu.

Bianca a făcut un pas înapoi.

— Nu… nu este posibil.

— Ba da. Casa este destinată exclusiv programelor educaționale și rezidențelor pentru tineri designeri după retragerea doamnei Dumitrescu.

Andrei m-a privit pentru prima dată cu adevărat.

— Mamă… nu mi-ai spus niciodată.

— Nu ai întrebat niciodată.

Bianca a încercat să-și recapete controlul.

— Chiar și așa, semnătura există!

Lucian a închis dosarul.

— Și constituie infracțiune.

Tăcerea a devenit asurzitoare.

În depărtare s-a auzit o sirenă.

Bianca s-a întors spre ușă.

— Plecăm.

— Nu, a spus Lucian calm. Poliția este deja pe drum.

Andrei s-a prăbușit pe canapea, cu capul în mâini.

Bianca îl privea ca pe un străin.

— Ai spus că totul este în regulă…

El nu a răspuns.

Pentru prima dată, aroganța ei dispăruse complet. În locul ei rămăsese frica.

Când polițiștii au intrat, nu a mai protestat.

Notarul tremura.

Andrei plângea în tăcere.

Eu stăteam în picioare, simțind nu triumf, ci o liniște profundă.

Ore mai târziu, casa era din nou tăcută.

Lucian plecase.

Poliția plecase.

Bianca plecase.

Andrei rămăsese.

Stătea la masa din bucătărie, cu privirea pierdută.

— Îmi pare rău, a șoptit.

Nu era un moment dramatic. Nu era un discurs. Doar un om care înțelege prea târziu.

M-am așezat în fața lui.

— Ai confundat dragostea cu dreptul de proprietate.

Lacrimile i-au curs fără zgomot.

— Am vrut să o impresionez… să-i ofer siguranță.

— Siguranța nu se construiește pe minciuni.

A dat din cap.

Timpul trece greu în acea liniște.

În cele din urmă am spus:

— Dacă vrei să repari ceva, începe prin a deveni omul care nu mai fuge de adevăr.

Nu mi-a promis nimic.

Dar pentru prima dată, nu s-a mai ascuns.

Lumina după-amiezii se așază peste marmură, la fel ca în fiecare zi. Casa rămâne tăcută, stabilă, de neclintit.

Nu pentru că este făcută din piatră.

Ci pentru că, în sfârșit, adevărul stă în picioare între zidurile ei.