Și în acel moment, ea a simțit ceva ciudat. Nu teamă.

Ci… recunoaștere.

Bărbatul din ușă a pășit calm în salon. Lumina difuză îi contura trăsăturile ferme, cu o siguranță care umplea întreaga cameră de o tensiune tăcută. Andreea a făcut un pas înapoi, de parcă o forță invizibilă ar fi tras-o. Elena simțea cum sângele îi curgea mai repede prin vene, dar nu de teamă. Nu. Era o senzație ciudată, ca o amintire uitată care tocmai își făcea loc din adâncul sufletului spre suprafață.

— Mă cheamă Victor, a spus bărbatul, cu o voce egală, dar cu o autoritate ce nu putea fi ignorată. Sunt tatăl Elenei.

Andreea a clipit de câteva ori, părând să proceseze cu întârziere ceea ce tocmai auzise. S-a uitat la Elena, apoi la Victor.

— Tatăl? Dar… eu am crezut că…

— Ai crezut că e singură? a completat el, privind-o tăios. Ai greșit.

Elena simțea că aerul devenea mai greu. Nu-l mai văzuse pe Victor de când avea doisprezece ani. Mama ei îl alungase din viața lor după ce el alesese o altă familie, într-un alt oraș. Ani la rând a crescut cu convingerea că el a uitat-o, că n-a contat niciodată pentru el. Dar acum era acolo. În carne și oase. Privirea lui era dureroasă, încărcată de o vină veche, dar și de o dragoste pe care timpul nu reușise s-o stingă.

— Ieși din salonul ăsta, i-a spus Victor Andreei, pe un ton mai aspru. Ai făcut destul rău.

Andreea a schițat un zâmbet disprețuitor, dar nu a mai spus nimic. A pășit înapoi, apoi s-a întors și a ieșit trântind ușa în urma ei. Zgomotul ușii s-a reverberat în tăcerea grea care s-a lăsat.

— Tu… ai venit? a reușit Elena să spună, cu lacrimi în colțul ochilor.

Victor a făcut un pas spre ea. S-a oprit lângă patul de spital și a îngenuncheat, luându-i mâna într-a lui.

— Îmi pare rău, fetița mea. Atât de rău. Nu am fost lângă tine când aveai nevoie de mine. Am greșit. Dar acum… acum vreau să îndrept tot ce mai pot.

Elena nu putea răspunde. Lacrimile curgeau șiroaie, în timp ce copilul din pântecele ei se mișca, ca și cum ar fi simțit emoția puternică din trupul mamei sale. A închis ochii și a simțit, pentru prima oară după multă vreme, că nu mai e singură.

În zilele care au urmat, Victor a fost mereu acolo. Îi aducea supă caldă de acasă, îi citea dintr-o carte veche de povești, îi aducea flori proaspete în fiecare dimineață. Nu vorbeau prea mult despre trecut, dar în gesturile simple, în prezența lui, Elena găsea o formă tăcută de vindecare.

Într-o seară, când cerul era întunecat și plin de fulgere, iar tunetele zguduiau ferestrele spitalului, Elena a intrat în travaliu. Medicii s-au mișcat rapid, asistentele alergau dintr-o parte în alta, iar Victor a fost acolo, cu mâna strânsă pe a fiicei lui, murmurând cuvinte de încurajare. Nașterea a fost grea, complicată, dar când plânsetul copilului a umplut salonul de nașteri, toată durerea s-a topit.

Era o fetiță. Cu păr negru ca al mamei și ochii deschiși, pătrunzători.

— O vei numi după mama ta? a întrebat Victor cu o undă de nostalgie.

Elena a zâmbit slab, ținând-o la piept.

— Nu. O voi numi Ana. După bunica ta. Mi-ai spus odată că era cea mai blândă femeie din lume.

Victor a încuviințat în tăcere, cu ochii umezi.

Dar liniștea nu avea să dureze. La doar câteva zile după naștere, Elena a primit o vizită neașteptată. În salon a intrat Daniel. Obosit, cu ochii încercănați, barba crescută neîngrijit.

— Am auzit… că ai născut. E… e a mea?

Elena a simțit cum un val de furie îi urcă din piept. Victor s-a ridicat imediat, dar ea a ridicat mâna, oprindu-l.

— Nu, Daniel. Nu mai contează acum. Nici tu, nici Andreea, nici toate minciunile voastre. Copilul meu e al meu. Și va fi crescut cu dragoste, nu cu frică, nu cu trădare.

Daniel a vrut să spună ceva, dar cuvintele i-au murit pe buze. S-a întors și a plecat, de parcă ar fi înțeles că pierduse totul. Și, pentru prima oară, chiar părea că regretă.

Săptămânile au trecut. Elena s-a externat, iar Victor a rămas în Brașov, într-un apartament închiriat aproape de ea. Îi ducea cumpărături, schimba scutece, învăța cum se încălzește laptele sau cum se calmează colicile. Se întorcea în viața fiicei sale nu cu vorbe mari, ci cu prezență, cu răbdare, cu iubire.

Elena și-a reluat, cu pași timizi, rutina. Mergea la plimbare cu Ana prin parcul Sub Tâmpa, bea cafea cu vecinele, citea cărți în serile liniștite. Nopțile erau grele, dar nu mai erau pustii.

Într-o duminică însorită, pe când fetița dormea în cărucior, Victor s-a așezat lângă Elena pe o bancă.

— Știi… când m-am întors în viața ta, nu credeam că vei vrea să mă vezi. Dar m-ai primit. Nu știi ce mult înseamnă asta pentru mine.

Elena l-a privit cu un zâmbet blând.

— Ai fost acolo când aveam cea mai mare nevoie. Și ai stat. Asta contează.

Și în acel moment, amândoi au înțeles că, uneori, familia nu se definește doar prin sânge sau prin trecut, ci prin curajul de a rămâne atunci când e cel mai greu.

Iar Ana, dormind liniștită sub soarele cald al toamnei, avea acum o mamă puternică și un bunic care ar fi mutat munții pentru ea.

Pentru că, în ciuda trădărilor, a suferinței și a absențelor, dragostea adevărată găsește întotdeauna o cale să se întoarcă.