Maria avea urme de zgârieturi pe capacul interior al sicriului. Unghiile ei erau rupte, iar pe buzele vinete înghețase o urmă de spaimă pură. Oamenii au început să țipe, unii au leșinat, alții au făcut cruce și au îngenuncheat în noroiul ud, cerând iertare cerului. Unul dintre gropari a fugit de la fața locului, cu fața albă ca varul, iar preotul s-a prăbușit pe o bancă, murmurând rugăciuni din ce în ce mai incoerente.

Andrei, în ciuda ploii și a șocului din jur, privea liniștit. Parcă știuse. Parcă auzise. Ochii lui nu trădau teamă, ci o luciditate greu de găsit la un copil de șapte ani. Tatăl său, Mihai, tremura tot, încercând zadarnic să-și îmbrățișeze soția inertă, ca și cum brațele lui o mai puteau aduce înapoi.

Ambulanța a venit în grabă, dar medicii nu au putut decât să constate ceea ce era evident: Maria murise sufocată, închisă de vie într-un sicriu. Un atac de cord survenit ulterior, probabil în urma panicii și a lipsei de aer.

Actele de deces fuseseră semnate cu o zi înainte, iar medicul de familie – un om trecut de șaizeci de ani, obosit și neatent – fusese cel care, fără a face un control temeinic, declarase-o decedată după ce Maria leșinase în casă în urma unei crize.

Cazul a explodat în presă. „Femeie îngropată de vie”, „Greșeală fatală în comuna Văleni”, „Un copil a salvat adevărul” – titlurile urlau din ziare, iar reporterii invadaseră mica localitate din județul Prahova. Familia Popescu a fost pusă sub lumina reflectoarelor fără voia ei, iar micuțul Andrei devenise peste noapte un simbol al inocenței și al curajului.

Ancheta care a urmat a scos la iveală nereguli grave. Medicul, domnul Damian Călugăreanu, fusese deja avertizat anterior pentru diagnosticări greșite. Asistenta care îl însoțea în ziua incidentului fusese la rândul ei neglijentă, preferând să plece mai repede acasă pentru a prinde o emisiune de televiziune.

Nimeni nu a verificat semnele vitale ale Mariei cu adevărat. Certificatul de deces fusese întocmit superficial, iar firma de pompe funebre a preluat-o în aceeași zi, fără a mai ridica semne de întrebare asupra stării corpului.

Dar întrebările care îi măcinau cel mai tare pe cei din jur erau altele: Cum de a fost în viață în sicriu atâtea ore? De ce nimeni nu a auzit nimic până la înmormântare? Cum de Andrei a fost singurul care i-a simțit prezența?

Psihologi, preoți, jurnaliști și curioși de toate felurile au încercat să afle răspunsul. Andrei însă tăcea. A spus doar atât, într-un interviu dat unei reporterițe tinere: „Mama mi-a promis că o să-mi fie aproape mereu, chiar și dacă moare. Și am simțit-o. M-a strigat. Am știut.”

Povestea a luat o turnură stranie când, la scurt timp după înmormântarea reală a Mariei – de data aceasta într-un alt sicriu, în urma unei autopsii complete – Mihai a început să primească mesaje anonime.

Bilețele lăsate în cutia poștală, scrise de mână, cu litere răsucite: „Ea știa prea multe.” Apoi, altul: „Ți-a spus despre fabrica din pădure?” Iar într-o dimineață, a găsit pe parbrizul mașinii un plic. Înăuntru, o poză cu Maria în fața unei clădiri părăsite, cu o expresie de îngrijorare pe chip.

Mihai a început să sape. La început singur, apoi cu ajutorul unui jurnalist local, Claudiu Rusu, care lucra pentru un ziar independent. Au aflat că, cu o săptămână înainte de moartea ei, Maria încercase să depună o plângere la Primărie, apoi la Poliție. Nimeni nu o luase în serios. Motivele păreau vagi – vorbea despre mirosuri ciudate venind dintr-o clădire abandonată, despre camioane care veneau noaptea, despre niște muncitori care păreau „speriați”.

În pădurea de lângă Văleni, în locul despre care vorbise, cei doi au găsit ceea ce părea a fi o hală părăsită. Dar înăuntru erau urme proaspete. Cutii metalice sigilate. Un miros greu, ca de substanțe chimice. Au făcut poze, le-au trimis autorităților. În câteva zile, zona a fost percheziționată. S-a dovedit a fi un laborator clandestin de deversare și neutralizare a deșeurilor chimice, neautorizat. Firma care îl deținea figura sub un nume-fantomă, iar administratorul – un anume Dorin Vancu – fusese anterior anchetat în alt județ, dar scăpase cu o amendă.

Maria aflase. Și probabil vorbise cu cineva nepotrivit.

Presupunerea că moartea ei n-a fost un accident a început să capete contur. Oamenii care o declaraseră moartă atât de repede erau în legătură cu rețeaua care proteja fabrica. Era mai ușor să o elimine, să o reducă la tăcere, decât să riște un scandal public. Dar ceva nu le-a ieșit… Poate doza greșită de sedative, poate o reacție neașteptată a corpului. Cert e că Maria s-a trezit în sicriu, dar prea târziu.

În urma scandalului, s-au deschis mai multe anchete. Medicul Călugăreanu a fost condamnat la trei ani de închisoare cu executare. Firma de pompe funebre și asistenta au primit interdicții de practică, iar în sat s-a vorbit luni de zile despre „blestemul Mariei”.

Dar poate cel mai ciudat lucru a fost transformarea lui Andrei.

La doar opt ani, copilul părea să aibă o maturitate nefirească. Nu plângea, nu se juca, nu râdea ca ceilalți copii. În schimb, desena. Desena încontinuu: mame îngropate, sicrie, halate albe, păduri, oameni care poartă măști. Uneori, desenele lui conțineau cuvinte pe care nici măcar nu le învățase. Una dintre educatoarele sale, alarmată, a chemat un specialist.

Diagnosticul? Tulburare de stres post-traumatic, combinată cu… o sensibilitate extrasenzorială neobișnuită. Pe înțelesul tuturor: copilul avea episoade de luciditate aproape clarvăzătoare. Au fost cazuri în care a prezis lucruri minore – o pană de curent, o ceartă între părinți ai altor copii, chiar și o viitoare ploaie în zi cu soare.

Dar Andrei nu cerea atenție. Tot ce voia era să afle: „Mama a plecat de tot? Sau o mai pot auzi?”

Răspunsul avea să-l primească doi ani mai târziu, când într-o noapte s-a trezit brusc și a venit la tatăl său, ținând în mână un caiet. „A spus că e timpul să închid cercul.”

Pe paginile caietului erau însemnări ciudate, dar clare. Coordonate, nume, cifre. Claudiu, jurnalistul care îi rămăsese aproape familiei, a recunoscut unele dintre ele: erau legate de un depozit din Argeș, care fusese recent cumpărat de un off-shore din Cipru – firma urmașă a celei care condusese fabrica din pădure.

Au predat totul autorităților. Ancheta finală a dus la descoperirea unei rețele naționale de trafic cu substanțe periculoase, iar peste 17 persoane au fost arestate.

Andrei nu a mai spus nimic despre mama lui de atunci. Dar într-o dimineață, Mihai l-a găsit dormind cu zâmbetul pe buze, strângând la piept o fotografie cu Maria.

Pe spatele pozei, cu un scris necunoscut, apărea o singură frază: „Mulțumesc, puiul meu. Acum chiar sunt în pace.”

Și astfel, o poveste care începuse cu un țipăt sub ploaie s-a încheiat cu o șoaptă dincolo de lume.