Și chiar în spatele Marinei, în prag, Radu stătea nemișcat—privind, în sfârșit, adevărul pe care refuzase să-l vadă… dezvăluit într-o clipă, zdrobitoare.

Radu făcu un pas înainte, iar ușa grea se închise în spatele lui cu un sunet sec. Ochii lui nu se dezlipeau de chipul fiului său. Acolo, în acea cameră, în mijlocul unei scene care i-a sfâșiat inima, înțelese ce greșeală făcuse. Îi lăsase pe alții să aibă grijă de copilul lui, în timp ce el se ascundea de durerea propriei pierderi. Dar Rareș nu era doar responsabilitatea lui. Era sufletul lui. Și-l trădase.

— Ieși din casa mea, spuse el calm, fără să ridice vocea, dar cu un ton ce nu admitea replică.

Femeia păli.

— Cum adică…?

— Ai auzit. Ieși. Nu acum, ci în secunda asta. Și dacă te prind că te mai apropii vreodată de Rareș, jur că o să-mi folosesc toată influența ca să nu mai găsești de muncă niciunde în orașul ăsta.

Privirea Marinei rămase fixată pe băiețel. Se apropie de el, îngenunche și-i luă mâinile tremurânde în ale ei.

— Nu mai e nimic de care să-ți fie frică, îi șopti.

Rareș clătină ușor din cap. Avea gura încleștată, ochii tulburi de lacrimi. Și totuși, Marina nu-i dădu drumul. Îl ținu acolo, cât timp Radu se ocupa de plecarea tumultoasă a femeii care otrăvise ultimele luni din viața fiului său.

Abia după ce liniștea se reinstală, Radu se apropie de fiul lui.

— Rareș… îmi pare rău. Atât de rău…

Copilul nu răspunse, dar pentru prima dată, își sprijini fruntea pe mâna tatălui său. Radu simți că genunchii i se înmoaie.

A doua zi, Marina era încă acolo. De parcă furtuna nu se întâmplase niciodată. Pregătea micul dejun, cânta încet un cântec vechi, și-l aștepta pe Rareș să coboare cu liftul special pe care îl instalaseră în vilă.

— Ce avem azi la masă? întrebase Radu, cu o voce blândă, încercând să se integreze.

— Clătite. Cu gem de gutui. Rareș le-a cerut, spuse Marina zâmbind, de parcă era cel mai firesc lucru din lume.

— A vorbit cu tine?

— A dat din cap. Și m-a privit în ochi. E un început.

A fost mai mult decât un început.

În zilele ce au urmat, Rareș a început să-și permită să simtă din nou. Marina nu-i forța limitele, dar nici nu-l lăsa să se izoleze. Îl întreba despre desenele lui preferate, îi citea povești, și-l lăsa să o învețe cum să folosească tableta. Radu privea totul de pe margine, simțind o invidie ciudată amestecată cu recunoștință.

— Cum reușești? a întrebat-o într-o seară, când Rareș dormea deja.

— Și eu am pierdut pe cineva, i-a răspuns Marina. Nu pot să-i înlocuiesc mama, dar pot să fiu aici. Cu răbdare. Cu sinceritate. Copiii simt asta.

Radu o privi atent. Era ceva în privirea ei, un trecut nevindecat, dar acceptat. Poate tocmai asta îl liniștea pe Rareș.

A venit primăvara. Grădina înflorise din nou, iar Rareș ceruse să iasă afară, fără să fie rugat. Marina îi făcuse o coroniță de flori, iar el o purta cu mândrie, în timp ce încerca să-l învețe pe cățelul lui un nou truc. Erau acolo, în grădină, iar Radu îi privea de la fereastră, cu un zâmbet pe buze. Apoi s-a hotărât.

— Marina, vreau să-ți propun ceva. Ceva serios, a spus într-o seară, când stăteau la ceai în bucătărie.

Ea îl privi curioasă.

— Nu te teme, nu e o cerere în căsătorie, zâmbi el, stingher. Deși… cine știe, poate într-o zi.

— Atunci?

— Vreau să rămâi. Să fii parte din familia noastră. Nu ca angajată. Ca… prietenă. Ca sprijin. Ca om de bază. Rareș are nevoie de tine. Eu am nevoie de tine.

Ea nu răspunse imediat. Își strânse mâinile în poală și oftă.

— Știi… n-am mai avut familie de mult. Băiatul meu… a murit de leucemie. Avea opt ani. Am crezut că nu voi mai putea fi mamă niciodată.

Radu simți un nod în gât.

— Îmi pare rău…

— Dar Rareș… îmi amintește că pot iubi din nou. Că pot avea grijă de cineva fără să-mi fie frică că pierd totul.

— Atunci rămâi, Marina.

A rămas.

Lunile au trecut. Rareș a început terapia cu o nouă energie. A început să râdă din nou. Nu des. Nu exagerat. Dar sincer. Într-o zi, Radu l-a auzit chicotind în timp ce se juca cu Marina și cu cățelul în grădină. S-a oprit pe loc și a simțit cum un gol imens din el s-a umplut cu ceva cald.

Au venit sărbătorile. Prima dată de când Alina murise, Radu a împodobit bradul. Rareș a pus o stea în vârf, iar Marina a adus cozonaci calzi făcuți cu mâna ei. A fost o zi simplă. Dar perfectă.

Într-o dimineață, Rareș s-a întors de la terapie cu o veste neașteptată.

— Doamna doctor a zis că sunt progrese. Mari! Poate, într-o zi, o să pot merge din nou!

Ochii lui sclipeau. Marina îl strânse în brațe, iar Radu își înghiți lacrimile.

— Orice e posibil, puiule. Orice.

La exact un an de la momentul în care Marina strigase „SĂ NU TE PRIND!”, vila de pe strada Ștefan cel Mare nu mai era tăcută. Era plină de râsete, miros de ciorbă caldă, sunet de pian—căci Rareș începuse să ia lecții—și pași grăbiți ai unui cățel jucăuș.

Iar într-o seară, când Radu se întorcea acasă de la birou, a găsit pe masă un desen. Rareș îl făcuse. În desen era el, Marina și tatăl lui. Toți trei ținându-se de mână.

Desenul avea un titlu scris cu litere tremurate:

„FAMILIA MEA.”

Și, în acel moment, Radu a știut.

Uneori, viața îți dă totul peste cap ca să poți învăța ce contează cu adevărat. Și chiar dacă nu poți întoarce timpul, poți să reconstruiești, pas cu pas, cu răbdare, o nouă formă de fericire.

Una în care nu mai ești singur.

Una în care, chiar dacă durerea nu dispare, nu mai doare la fel.

Pentru că, în cele din urmă, casa aceea nu mai era plină de tăcere.

Era plină de iubire.