BĂIEȚII MEI CRED CĂ SUNTEM ÎNTR-O TABĂRĂ – DAR NU ȘTIU CĂ NU AVEM O CASĂ

Încă dorm. Toți trei, îngrămădiți sub acea pătură albastră subțire, de parcă ar fi cel mai confortabil lucru din lume. Le privesc piepturile cum se ridică și coboară și îmi imaginez—doar pentru o clipă—că suntem într-o vacanță.

Am pus cortul în spatele unei parcări de lângă marginea județului. Tehnic, nu e voie, dar e liniște, iar paznicul mi-a aruncat ieri o privire care părea să spună că nu ne va alunga. Cel puțin, nu încă.

Le-am spus băieților că mergem în tabără. „Doar noi, băieții,” am zis, ca și cum ar fi fost o aventură. Ca și cum n-aș fi vândut verigheta acum trei zile doar ca să am bani de benzină și unt de arahide.

Adevărul e… sunt prea mici să-și dea seama de diferență. Ei cred că dormitul pe saltele gonflabile și mâncatul de cereale din pahare de carton e amuzant. Cred că sunt curajos. Că am un plan.

Dar adevărul e că am sunat la toate adăposturile de aici până în Rădăuți, și niciunul nu are loc pentru patru persoane. Ultimul mi-a spus „poate marți”. Poate.

Mama lor a plecat acum șase săptămâni. A spus că merge la sora ei. A lăsat un bilet și o jumătate de sticluță de pastile pe tejghea. De atunci, n-am mai auzit nimic de la ea.

De-atunci, m-am ținut cum am putut. Ne-am spălat prin benzinării. Am inventat povești. Am păstrat rutina de seară. I-am învelit, prefăcându-mă că totul e bine.

Dar aseară… băiatul meu mijlociu, Matei, a murmurat în somn. A spus: „Tati, îmi place mai mult aici decât la motel.”

Și asta aproape că m-a doborât.

Pentru că avea dreptate. Și pentru că știu că diseară s-ar putea să fie ultima dată când mai pot menține această iluzie.

Imediat după ce se vor trezi, va trebui să le spun ceva.
Ceva ce am tot evitat.

Și tocmai când am început să deschid fermoarul cortului—

Matei s-a mișcat. „Tati?” a șoptit, frecându-și ochii. „Putem merge iar la rațe?”

Se referea la cele de la iazul de lângă parcare. Fuseserăm acolo seara trecută, și râsese cum nu o mai făcuse de mult. Am forțat un zâmbet.

„Da, puiule. După ce se trezesc și frații tăi.”

Când am strâns lucrurile și ne-am spălat la chiuveta din spate, soarele deja dogorea iarba. Mezinul, Tudor, îmi ținea mâna și fredona, în timp ce cel mare, Călin, lovea pietricele și întreba dacă azi mergem pe munte.

Eram pe punctul de a le spune că nu putem rămâne încă o noapte când am văzut-o.

O femeie, trecută de 60 de ani, se apropia cu o pungă de hârtie într-o mână și un termos mare în cealaltă. Purta o cămașă în carouri și avea o coadă lungă împletită. Am crezut că o să ne întrebe dacă suntem bine – sau, mai rău, că o să ne spună să plecăm.

Dar a zâmbit și a întins punga.

„Bună dimineața,” a spus. „Vreți ceva de mic dejun, băieți?”

Ochii lor s-au luminat. În pungă erau biscuiți calzi și ouă fierte, iar termosul conținea ciocolată caldă. Nu cafea – ciocolată caldă. Pentru ei.

„Eu sunt Ioana,” a spus, așezându-se pe bordură. „V-am văzut aici de vreo două nopți.”

Am dat din cap. N-am spus nimic. Nu voiam milă. Dar pe chipul ei nu era milă. Era doar bunătate.

„Am trecut și eu prin momente grele,” a adăugat. „N-am fost cu cortul, dar am dormit două luni într-o dubă de biserică cu fata mea, în ’99.”

Am clipit. „Serios?”

„Serios. Și lumea trecea pe lângă noi ca și cum nu existam. Așa că m-am gândit să nu fac la fel.”

Și am început să-i spun adevărul. Despre motel. Despre mama lor. Despre „poate marți”.

A ascultat tot.

Apoi a zis ceva neașteptat:
„Veniți cu mine. Cunosc un loc.”

„E adăpost?” am întrebat.

„Nu,” a spus. „E mai bun.”

Am urmat vechiul ei Logan pe un drum de țară. Inima îmi bătea tare. Mă uitam în oglindă la băieți, care râdeau. Nici nu știau că alergam după un miracol.

Am ajuns la o fermă. Gard, hambar roșu, o căsuță albă, câteva capre. Pe poartă scria:
„Proiectul A Doua Șansă”

Ioana ne-a explicat: o comunitate condusă de voluntari, pentru familii aflate în criză. Fără hârțogăraie. Doar oameni care ajută alți oameni.

„Aveți un acoperiș, mâncare, timp să vă reveniți,” a spus ea.

„Și ce trebuie să facem?” am întrebat.

„Doar să ajutați: hrăniți animalele, faceți curat. Dacă puteți, construiți ceva.”

În acea noapte, am dormit într-un pat adevărat. Ne-am culcat toți patru într-o cameră cu pereți, lumină și un ventilator care zumzăia. I-am învelit și apoi am plâns, pe podea.

În următoarea săptămână, am tăiat lemne, am reparat garduri, am muls capre. Băieții s-au jucat cu gemenele unei mame singure. Culegeau fructe, alergau găini și spuneau „mulțumesc”.

Într-o seară, stăteam cu Ioana pe prispă. „Cum ai găsit locul ăsta?”

„Nu l-am găsit. L-am construit. Am fost asistentă. Bunica mi-a lăsat teren. Și-am decis să fiu un semn, nu o amintire.”

Cuvintele ei m-au marcat.

Două săptămâni au devenit o lună. Apoi am găsit un loc de muncă part-time la un service. Patronul, Vasile, mi-a dat un salariu și mi-a spus: „Vino luni, dacă vrei mai mult.”

După șase săptămâni, ne-am mutat într-un apartament micuț la marginea orașului. Podeaua era strâmbă, țevile scârțâiau, dar era al nostru.

Ne-am mutat chiar înainte să înceapă școala.

Băieții n-au întrebat niciodată de ce am plecat de la motel. Spun și acum că a fost „aventura noastră”. Matei povestește că am trăit la o fermă și că am construit un gard cu capre uitându-se la noi.

Dar la trei luni după mutare, într-o dimineață de duminică, am găsit un plic sub preș. Fără nume. Doar un „Mulțumesc”.

Înăuntru era o fotografie veche cu Ioana, tânără, cu un copil în brațe, în fața hambarului. Și un bilet:

„Ce i-ai oferit mamei mele, ea ți-a oferit ție. Dă mai departe, când poți.”

Nimeni nu știa cine l-a lăsat. Ioana nu mai răspundea la telefon. Când am mers la fermă, era pustie. Pe poartă scria:

„Se odihnește. Ajută pe altcineva.”

Așa că asta am făcut.

Am dus cumpărături bătrânei din colț. Am reparat robinete. Am dat cortul unui bărbat rămas fără serviciu.

Într-o noapte, cineva a bătut la ușă. Doi copii și un tată speriat. Mi s-a spus că l-a trimis cineva de la cantină, că poate știu un loc.

N-am ezitat. Am făcut ciocolată caldă. I-am lăsat să doarmă în sufragerie.

Așa a început ceva nou. Vasile l-a primit la service. Prietenii mei le-au dat haine, mobilă.

Casa noastră a devenit „a doua șansă” pentru altcineva.

Credeam că fundul prăpastiei e sfârșitul.

Dar acum știu: pentru unii, e abia începutul.

N-am fost niciodată doar în tabără.

Dar pierzând totul, am câștigat mai mult decât am visat.

Și de fiecare dată când îi învelesc seara, aud încă vocea lui Matei:

„Tati, îmi place mai mult aici.”

Și mie, puiule. Și mie.

Uneori, cel mai jos loc în care cazi e exact cel în care începi să crești.

Dacă povestea asta te-a atins, dă-o mai departe. Poate cineva „campează” chiar acum.