Un bătrân a găsit trei bebeluși abandonați pe terenul său, iar când s-a apropiat, a fost șocat să observe ceva neobișnuit… 😲😲😲

Soarele abia răsărise deasupra munților care străjuiau mica gospodărie unde locuia Gheorghe Enache, un bărbat de șaptezeci de ani care își petrecuse întreaga viață muncind pământul.

Chipul său brăzdat de riduri adânci și luminat de un zâmbet liniștit povestea despre zeci de ani de muncă, răbdare și modestie.

În dimineața aceea, ca de atâtea ori, Gheorghe a ieșit devreme cu Luna, cățeaua lui bătrână și credincioasă — o corcitură vioaie, cu ochi ageri, care nu-l părăsise niciodată. Ceața încă plutea peste câmpuri când Luna, de obicei calmă, a început să latre furios, îndreptându-se spre o pădurice aflată la marginea proprietății.

— Ce-ai pățit, fată? — a întrebat Gheorghe cu vocea lui răgușită, urmând-o.

Cu cât pătrundeau mai adânc în pădurice, cu atât aerul devenea mai rece și mai tăcut. Luna s-a oprit brusc lângă un tufiș. Un sunet slab, abia perceptibil, a spart liniștea — un plânset de bebeluș.

Inima lui Gheorghe a început să bată cu putere în timp ce îndepărta crengile joase. Acolo, pe un pat de frunze uscate, zăceau trei bebeluși mici, înfășurați în pături zdrențuite.

— Doamne, ai milă… — a șoptit el, îngenunchind să verifice dacă sunt în viață.

Două fetițe și un băiețel. Obraji roșii de frig, trupuri fragile care tremurau.

Gheorghe a privit împrejur, sperând să vadă pe cineva — pe oricine — dar păduricea era pustie.

— Cine ar putea face așa ceva? Cine lasă copii aici, în frig? — a murmurat el, copleșit.

Luna s-a așezat lângă el, privind în ochii lui, de parcă îl îndemna să acționeze.

Cu o respirație adâncă, Gheorghe i-a strâns pe cei mici în cojocul său și a pornit înapoi spre casă.

În prag, soția lui, Elena, i-a deschis ușa, surprinsă de întoarcerea timpurie. Mâinile îi erau pline de făină, iar pe cap avea legat un batic.

— Gheorghe? Ce s-a întâmplat?

— N-ai să crezi ce am găsit, — a spus el, grăbindu-se să intre.

Când i-a văzut, Elena a rămas fără glas.
— Sfinte Doamne! De unde au apărut?

— În pădurice. Luna i-a găsit. Pur și simplu… zăceau acolo.

Fără să stea pe gânduri, Elena a intrat în acțiune. A adus pături calde, a încălzit lapte și a hrănit cu grijă micuții cu lingurița, în timp ce Gheorghe a aprins soba să încălzească încăperea.

— Trebuie să sunăm preotul. Sau poate chiar poliția, — a spus Gheorghe, încă șocat.

— O vom face, — a răspuns Elena, ținând un bebeluș aproape de piept. — Dar mai întâi facem ceea ce e drept.

În noaptea aceea, casa lor liniștită a fost plină de plânsete și gângureli. Gheorghe, neobișnuit cu bebelușii, s-a împiedicat de sarcinile de îngrijire, ajutând cum putea.

Dimineața i-a găsit obosiți. În timp ce el hrănea animalele, nu se putea opri din a se gândi la soarta acelor copii. Elena, în bucătărie, fierbea o supă slabă, în timp ce bebelușii dormeau, înveliți bine.

— Gheorghe, nu putem să-i păstrăm, — a spus ea cu blândețe, privind spre micuți. — Suntem prea bătrâni. Cu greu ne descurcăm cu gospodăria.

— Știu, — a murmurat el, — dar nici nu-i putem lăsa să sufere.

— Să vorbim cu părintele Ioan. El ne poate îndruma.

În acea dimineață, i-au înfășurat pe copii în pături groase și i-au așezat în căruța veche din lemn. Cu Luna alergând pe lângă roți, au pornit spre sat.

La biserică, părintele Ioan i-a întâmpinat cu zâmbetul său obișnuit — care s-a stins când a văzut pachetele din căruță.

— Dumnezeule mare… Intrați, vă rog.

În interior, Gheorghe a povestit totul — de la plimbare până la descoperirea șocantă. Părintele a ascultat cu seriozitate.

— E foarte grav, — a spus el. — Trebuie cercetat. Poate cineva îi caută.

— Niciun indiciu, nicio urmă… Doar copiii, — a spus Gheorghe.

Elena i-a luat mâna, cu blândețe:
— Dacă nu apare nimeni… poate e voia lui Dumnezeu să rămână cu noi.

Părintele a dat din cap solemn.
— Voi face niște telefoane. Până atunci, aveți grijă de ei.

Înapoi acasă, cei doi bătrâni au muncit împreună: Gheorghe a făcut un pătuț din scânduri de la șură, Elena a cusut pături din ce materiale a găsit. Se mișcau în liniște, ghidați de instinct și compasiune.

Spre seară, Gheorghe a mers la vecinul lor, domnul Mihai Ionescu, fost învățător cunoscut pentru poveștile și informațiile lui.

— Trei copii? — a spus Mihai, cu ochii măriți. — Trebuie să fie ai Veronicăi.

— Veronică? — a întrebat Gheorghe.

— Stătea la marginea pădurii. A avut o viață grea. Lumea o evita. Am auzit că a murit recent… la naștere. Trist.

A doua zi, la biserică, părintele Ioan i-a întâmpinat cu o expresie serioasă și un plic vechi în mână.

— Era ea. Numele ei era Veronica. A murit după ce i-a născut. Dar a lăsat asta.

I-a înmânat plicul Elenei. Mâinile îi tremurau în timp ce-l deschidea:

„Către cel care îmi va găsi copiii, să știi că i-am iubit din tot sufletul. Numele lor sunt: Loredana, Nicu și Ana. Nu mai aveam pe nimeni. Vă rog, oferiți-le o viață mai bună decât am avut eu.”

Lacrimile au început să curgă pe obrajii Elenei. Gheorghe stătea tăcut, cu pumnii strânși.

— Le-a dat tot ce avea, — a șoptit el.

— Acum e rândul nostru, — a spus Elena. — Nu pentru că avem mult, ci pentru că mai avem iubire.

În acea seară, casa lor părea altfel. Mai caldă, mai plină. Vântul urla afară, dar înăuntru era liniște și pace.

Nu erau copiii lor biologici. Dar, în toate sensurile care contează cu adevărat, deveniseră familie.

---

💬 Tu ce ai face dacă ai trece printr-o astfel de întâmplare? Ai putea întoarce spatele? Sau ți-ai deschide inima și casa? Spune-ne părerea ta în comentarii!