Bebelușul De Lângă Stația De Autobuz

Acum patru luni am născut un băiețel. Soțul meu n-a apucat să-l cunoască — cancerul l-a răpit când eram însărcinată în cinci luni.

Viața mea înseamnă treziri la miezul nopții, scutece, pompare de lapte, plâns și trei ore de somn. Ca să ne descurcăm, curăț un birou din centru înainte să înceapă programul. Patru ore pe zi. Atât cât să acopăr chiria și scutecele. Cât sunt plecată, mama soțului meu are grijă de bebeluș.

Într-o dimineață geroasă, după tură, în drum spre casă, am auzit un plâns — nu de pisică, nu de cățel. De bebeluș. Subțire, disperat. L-am urmat până la o bancă, lângă stația de autobuz.

Acolo, într-o păturică subțire, era un nou-născut. Fața îi era roșie de plâns. Singur.

Mâinile îmi tremurau când l-am luat în brațe. Era înghețat, flămând. Am fugit acasă. Soacra mea a rămas fără glas când m-a văzut. I-am explicat printre suflări.

L-am alăptat lângă băiețelul meu, cu lacrimile curgând pe căpșorul lui mic. Dar știam — trebuia să sunăm la poliție. Serviciile sociale l-au preluat, iar eu am trimis cu el scutece, șervețele și biberoane cu lapte muls.

A doua zi, mi-a sunat telefonul. O voce bărbătească, gravă:
— „Este Miruna? Dumneavoastră ați găsit bebelușul?”
— „Da.”
— „Trebuie să ne vedem astăzi la ora 4. Notați adresa.”

Când am văzut adresa, mi s-a făcut sângele gheață. Era CLĂDIREA MEA DE BIROURI.

De ce m-ar suna? Eram în necaz că l-am hrănit? Aveau să mă dea afară pentru că l-am dus acasă în loc să sun imediat?

La fix ora 4, un paznic m-a condus sus. Biroul mirosea a piele și putere. În spatele unui birou imens stătea un bărbat cărunt.

Nu s-a prezentat. Doar a spus:
— „Stai jos…”

M-am așezat cu spatele drept, inima în gât. N-aveam nici idee cine e, nici ce vrea de la mine. M-a privit lung, cu o expresie pe care n-o puteam citi. Între judecată și durere.

— „Fata mea a născut în secret… Nimeni nu a știut. Eu… eu am aflat abia azi-noapte. Ea e bolnavă. Psihic. Am crezut că și-a revenit, dar…”

S-a oprit. A înghițit în sec. Apoi a continuat:

— „A abandonat copilul în drum spre terapie. V-am văzut în înregistrări. Ați luat copilul, l-ați îmbrățișat. Nu ați fugit. Nu l-ați lăsat acolo. Vreau să vă spun… mulțumesc.”

Am rămas mută. Nu mă așteptam. Am deschis gura să spun ceva, dar m-am blocat.

— „Ce s-a întâmplat cu copilul acum?” l-am întrebat, după câteva secunde.

— „Este în grija autorităților. Dar vreau să fac totul legal ca el să ajungă la cineva care îl iubește.”

Am simțit cum mi se înmoaie genunchii.
— „Adică…?”
— „Adică… dumneavoastră. Vreți să îl creșteți?”

Am crezut că n-am auzit bine. Un ghem de emoții m-a lovit în stomac.
— „Domnule… am deja un bebeluș acasă. Sunt singură. Curăț birouri. Nu am bani…”
— „Banii nu sunt o problemă. Pot acoperi tot. Lunar. Doar să spuneți da.”

Am ieșit de acolo cu pași moi, cu sufletul sfâșiat. Soacra mea s-a uitat la mine de parcă vedea o stafie. I-am povestit totul.

— „Ce o să faci?” m-a întrebat.

— „Nu știu. Îmi tremură mâinile numai când mă gândesc…”

În noaptea aceea, m-am pus între cei doi copii, al meu și acel băiețel salvat. Am plâns. M-am gândit la soțul meu, la ce ar fi făcut el. Știam răspunsul. Știam.

A doua zi, am sunat acel bărbat. I-am spus:
— „Vreau să-l cresc. Nu pentru bani. Ci pentru că merităm toți o a doua șansă.”

Au urmat luni grele. Hârtii, vizite, anchete sociale. Dar și zâmbete, primele gângureli, nopți albe duble și dublu dragoste. Băiețelul, pe care l-am numit Andrei, s-a legat de noi ca o piesă lipsă dintr-un puzzle.

Într-o zi, la poartă a apărut un Mercedes negru. Din el a coborât tatăl biologic. Cu o femeie în vârstă — mama bărbatului cărunt.

— „Am vrut doar să vă cunoaștem. Sunteți parte din familia noastră acum, Miruna.”

Au intrat cu prăjituri, haine și jucării. M-au privit cu respect. Femeia, cu ochii în lacrimi, mi-a spus:

— „Fiica mea nu va mai putea avea grijă de el. Dar prin dumneavoastră, nepoțelul meu va avea o viață plină.”

Au început să ne viziteze des. Cu timpul, nu m-am mai simțit singură. Aveam acum două familii — una din trecut și una construită din iubire și întâmplări neașteptate.

Un an mai târziu, la botezul lui Andrei, biserica era plină. Soacra mea ținea copilul, bărbatul cărunt — pe fiul meu. Ne-am uitat unii la alții și am zâmbit.

Când preotul a spus „Amin”, am simțit că viața începe din nou. Dar mai plină.

Pe drumul spre casă, soacra mea mi-a șoptit:

— „Nu știu dacă ai primit un înger sau ai fost unul. Dar ai schimbat totul.”

În ziua aceea, mi-am promis ceva: voi fi pentru amândoi mama pe care soțul meu și-ar fi dorit-o. Nu contează cât de greu va fi. Contează că suntem împreună.

Am învățat că din cel mai greu moment poate răsări o lumină neașteptată. Uneori, viața îți dă o lovitură. Dar alteori, îți oferă o șansă de a vindeca nu doar rănile tale, ci și ale altora.

Dacă ți-a plăcut povestea mea, dă un like și distribuie-o. Poate ajunge la cineva care are nevoie să știe că și după pierdere, poate exista speranță.