Privirea lui a urmărit lanterna până la ecusonul meu. Nu a spus nimic. Doar a clipit rar, ca și cum procesul de a înțelege ce i se întâmplă era prea greu pentru un singur moment.

Avea în jur de șase-șapte ani, poate chiar mai puțin, cu ochii mari și tulburi, ascunși sub o claie de păr nespălat. Tremura. Pătura îi acoperea umerii firavi, dar genunchii îi erau juliți și albi de praf. M-am apropiat încet, am lăsat lanterna jos și am scos o sticlă mică de apă din vestă.

— Uite, ți-e sete? Nu trebuie să spui nimic, doar dacă vrei.

Mi-a întins mâna. Tremura și avea degetele zgâriate, murdare. A luat sticla, a dus-o la gură și a sorbit încet, cu o prudență dureroasă. În jurul nostru, pivnița părea să respire, să își țină aerul în piept, ca un animal care nu știe dacă să fugă sau să atace. În spatele copilului, o păpușă ruptă, fără un ochi, stătea sprijinită de perete.

— Cum te cheamă? am întrebat cu voce joasă.

Nimic. Doar ochii lui măriți, care se mișcau de la mine la umbrele de pe pereți. Apoi, foarte încet, a ridicat degetul și a arătat spre stânga mea.

M-am întors. Pe perete, cineva scrisese cu cărbune: „Ei nu dorm. Ei privesc.”

Am simțit un fior pe șira spinării, dar mi-am spus că probabil era doar o glumă sinistră a vreunui adolescent. Totuși, ceva nu se lega. Copilul nu avea ce să caute acolo, iar liniștea din jur nu era naturală. Am scos stația și am cerut sprijin. Nu voiam să ies din casă cu el în brațe, singur. Dar stația a rămas mută. Fără semnal. Nimic.

Am ridicat copilul cu grijă și m-am îndreptat spre scări. Dintr-odată, un sunet ascuțit, ca o respirație bruscă trasă prin dinți, a umplut spațiul. Copilul s-a strâns în mine ca un ghem. N-am mai așteptat. Am urcat în grabă, fiecare scândură scârțâind sub pașii mei, parcă mai tare decât la coborâre.

Când am ajuns în holul de la intrare, am încremenit. Ușa, pe care o lăsasem întredeschisă, era acum închisă complet. Lanțul — pe care îl lăsasem pe jos — era din nou înfășurat pe clanță. Și ferecat. Pe interior.

M-am apropiat încet, copilul lipit de mine, și am încercat să deschid. Niciun rezultat. Am tras. Am împins. Lanțul nu ceda. Am început să simt cum ceva se strânge în jurul meu, ca o mână rece pe gât.

— Trebuie să ieșim de aici, am spus mai mult mie decât copilului. Apoi m-am uitat în jur. Fereastra din bucătărie.

Am intrat acolo. Mobilierul era vechi, plin de mucegai și insecte moarte. Fereastra era crăpată, dar destul de mare. Am pus copilul jos și m-am străduit să deschid geamul. Cu o trosnitură surdă, a cedat. Am scos lanterna și am verificat afară. Nici urmă de mașina mea de patrulare. Nici drum. Nici buruieni.

Doar ceață. Deasă. Laptoasă. Ca o apă albă care înghițise tot ce lăsasem în urmă.

— Nu e real, am murmurat. E imposibil.

Copilul s-a tras înapoi de lângă mine, ochii mari din nou, de data asta umezi.

— Ei nu vor să ieșim, a spus el pentru prima dată. Vocea lui era stinsă, dar clară. — Dacă plecăm, se supără.

— Cine? am întrebat aproape fără aer.

— Cei din pereți…

Am înghețat. Am încercat să-mi păstrez calmul. Doar un copil speriat. Poate bolnav. Poate cineva i-a spus niște povești. Sau, poate, am început să o iau razna. Când am încercat din nou să folosesc stația, un zgomot sec s-a auzit — cum că ar fi căzut bateria. Am scos-o. Era intactă. Am pus-o la loc. Tot nimic.

— Știi cum ai ajuns aici? am întrebat, genunchi lângă genunchi cu el.

— M-au adus. Pe toți ne aduc. Noaptea. Pe unii îi lasă să plece. Pe alții nu.

— Pe cine?

— Cei care privesc. Cei din tapet. Cei care miros a lemn ud.

Mi-am simțit stomacul răsucindu-se. Copilul nu mințea. Sau, dacă mințea, era cel mai bun actor pe care l-am văzut vreodată. Și atunci, am auzit ceva — un foșnet, ca de hârtie arsă, venind dinspre sufragerie. M-am ridicat și am pășit atent. Tapetul scorojit se mișca ușor. Nu de la curent. Ci ca și cum ceva îl respira din spate.

— Nu privi! a strigat copilul. Dacă îi vezi, te iau!

Am închis ochii. Nu știu de ce l-am ascultat, dar ceva în mine m-a făcut să nu mă uit direct. M-am întors în bucătărie, l-am luat în brațe și am alergat spre baie. M-am gândit că, dacă e vreo cameră fără tapet, e aia.

Acolo, pereții erau goi. Rece, dar goi. L-am pus jos și m-am sprijinit de ușă. Copilul s-a uitat la mine, obosit.

— Cum te cheamă? am întrebat din nou.

— Matei.

— Matei, trebuie să găsim o cale de ieșire.

— Există una. Dar trebuie să dai ceva la schimb.

— Ce anume?

Matei s-a apropiat de mine și a atins ecusonul meu.

— Jurământul tău. Ei nu pot lua pe cineva care e legat de lege. Trebuie să renunți.

— Nu înțeleg…

— Dacă renunți, poți pleca. Dar vei uita tot.

— Și tu? Dacă eu uit, ce se întâmplă cu tine?

Matei a zâmbit. Un zâmbet obosit, dar cald.

— Eu nu mai pot pleca. Eu sunt aici de mult. Dar poate alt copil, alt polițist, nu vor mai intra.

M-am uitat în ochii lui. Am înțeles. Casa era un fel de capcană. Un loc în care realitatea se rupea. Iar singura scăpare era uitarea.

— Dacă accept… cum se întâmplă?

— Îți vor șopti. Dacă răspunzi, ai ales. Dacă taci, te vor ține.

Am închis ochii. Respirația mi s-a adâncit. Și atunci… am auzit.

„Renunți?” a venit șoapta. Era vocea mea. Dar mai veche. Mai spartă.

Am tăcut. Am strâns din dinți.

Șoapta s-a repetat. Mai aproape.

„Renunți?”

— Nu, am răspuns. Nu voi lăsa un copil aici. Nici pe el. Nici pe altul.

O tăcere grea s-a lăsat. Apoi pereții au trosnit. Geamul din bucătărie s-a spart. Ușa s-a deschis cu o pocnitură. Am simțit cum ceva se sfâșie în spatele meu, ca o cortină care cade.

Am deschis ochii. Eram afară. În fața casei. Copilul nu era în brațele mele. În schimb, un bilețel era prins pe ușa deschisă.

„Cine nu uită, scapă. Cine nu scapă, salvează.”

Mi-am dus mâna la vestă. Ecusonul meu era acolo. Stația funcționa din nou. Pe frecvență se auzea: „Unitate 7, ce faceți acolo? Ați deviat din traseu. Răspundeți.”

— Aici Unitatea 7. Intervenție finalizată. Vin la bază.

Am urcat în mașină, cu mâinile tremurând. În oglinda retrovizoare, casa părea pustie. Și totuși, în fereastra de sus, o umbră mică, cu ochi mari, mă privea.

Și eu am clipit. O dată.

Pentru Matei.